Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Noaptea terifiantă din parc: "Desluşesc…

Noaptea terifiantă din parc: „Desluşesc cuvântul mamă”

442-mamaE obişnuită să trăiască în stradă. Ştie cum e să înnoptezi pe o bancă în parc. E singură de când se ştie. Acum, însă, are doi copii gemeni. Deşi nu cunoaşte cine este tatăl copiilor, nu vrea să renunţe la ei.

O clipă de neatenţie a fost suficientă ca să devină victima unui abuz. Deşi s-ar părea că are toate motivele să-l urască pe abuzator, încearcă să nu se gândească la el, ci la cele două copile care îi zâmbesc. Anterior, i s-a spus că nu va deveni niciodată mamă. De aceea, naşterea fetiţelor o consideră o binecuvântare, indiferent de circumstanţe.

Devenită mamă

Când am intrat în salon, îşi luase în braţe una dintre fiice. Micuţa, de doar trei luni, încă nu-şi ţinea prea bine capul, dar m-a privit curioasă. Deşi nu-mi recunoştea vocea şi chipul, a fost nevoie de doar câteva clipe ca să-mi zâmbească. Bucuria ei a fost urmată de cea a mamei, care e fericită că fetiţa sa, care, deşi s-a născut slăbită şi mai are probleme de sănătate din cauza imunităţii scăzute, este atât de sociabilă şi binevoitoare cu cei din jur. Între timp, sora geamănă a acesteia se cerea şi ea în braţe, privind geloasă cum mama o mângâia pe mezină. Marianei, însă, îi vine greu să le ia în braţe simultan. “Numai după ce le înfăş bine, pot să le iau”, explică tânăra mămică.

Cu puţin timp în urmă, Mariana, de 23 de ani, a devenit mamă. N-a fost o sarcină dorită. Acest fapt, însă, nu a făcut-o să renunţe la cele două fetiţe pe care le-a adus pe lume, mai ales că, anterior, a fost anunţată de medici că niciodată nu va putea deveni mamă. Astăzi este mamă dublu. Îşi cocoleşte fetiţele şi speră ca acestea să aibă tot ceea ce n-a avut ea: să aibă o familie, să cunoască mângâierea maternă, să aibă un acoperiş (al lor) deasupra capului şi un viitor frumos la care Mariana nici nu mai visează. Promite să muncească din greu ca să le pună pe picioare, deşi nu prea are idee unde ar putea munci, mai ales că, în prezent, nu are nici măcar un loc de trai.

„Nu vei avea copii”

Deşi provine dintr-o familie numeroasă, Mariana nu ştie prea multe despre ceilalţi membri ai familiei sale. Părinţii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti pe când era încă foarte mică. Nici nu-şi aminteşte de ei. În toţi aceşti ani, părinţii nu s-au interesat de copiii lor. Mariana ar fi vrut să-i cunoască, dar ar fi preferat ca această dorinţă să vină şi din partea lor. “Dacă ei nu vor, nu poţi să-i sileşti”, spune tânăra întristată. A crescut într-un internat, la fel ca şi sora şi cei doi fraţi ai ei mai mari. Aceştia au reuşit să-şi întemeieze o familie şi nu pot avea grijă de sora lor. Când era în clasa a XI-a a răcit foarte tare. “Nu aveam cu ce mă încălţa şi era o iarnă foarte geroasă. Eram mereu udă la picioare. A fost o perioadă complicată”, îşi aminteşte tânăra.

Se simţea tot mai rău, dar nu avea pe nimeni alături ca să i se plângă. În una dintre zile s-a trezit la spital. Medicii i-au spus sec: “Nu vei avea copii”. S-a întristat, dar ştia că trebuie să-şi continue viaţa. După ce a terminat şcoala, a încercat să intre la facultate. A reuşit, dar bursa ar fi obţinut-o din al doilea semestru. Când a văzut că nu face faţă greutăţilor financiare, a decis să părăsească studiile în speranţa că-şi va găsi un loc de trai şi de muncă. Chiria însă s-a dovedit a fi prea scumpă. În internat a învăţat să croşeteze. Astfel, primea uneori comenzi şi se bucura mult când i se achita munca. Pe de altă parte, “azi ai comenzi, iar mâine nu. Nu e ceva stabil”, spune Mariana.

„Cumpăram pâine şi ceva de încălţat de la gumanitarkă”

A încercat să se angajeze, însă fără o specialitate acest lucru este practic imposibil. Fata spune că i-au lipsit mult îndrumările pe care le primesc, de obicei, copiii de la părinţi. “Când vrei să te angajezi, îţi pun diverse întrebări, iar eu nu ştiu cum să vorbesc. Nu m-a învăţat nimeni şi nici nu m-a pregătit nimeni pentru asta. Nu ştiu cum să mă comport”, recunoaşte aceasta. Dacă reuşea totuşi să obţină un serviciu, îşi permitea în sfârşit să închirieze o cameră, dar era pentru o perioadă scurtă. Banii pe care îi obţinea abia de-i ajungeau pentru mâncare “Cumpăram pâine şi, poate, ceva de încălţat de la gumanitarkă (la mâna a doua, n.r.)”, relatează Mariana.

Peste un timp, a întâlnit un tânăr. Se gândea că, alături de el, ar putea începe o nouă filă în povestea vieţii sale. Însă, n-a fost să fie. În scurt timp, tânărul a început s-o jignească. “Umbla din fustă-n fustă, iar eu n-am mai putut suporta. Ne-am certat şi a plecat”, relatează Mariana. Nu l-a mai văzut niciodată. Rămasă singură, nu ştia încotro să meargă. Simţea cum pământul i se dărâmă sub picioare. Nu avea pe nimeni care s-o susţină măcar cu un cuvânt bun. Fără studii, fără un loc de muncă stabil şi fără locuinţă, nici nu ştia unde să se ducă. Muncea cu ziua, pe ici-colo. “Spălam podelele, vesela, măturam. Nopţile tapam la computer”, îşi aminteşte tânăra.

Nopţile petrecute pe băncile din parc

A învăţat să scrie la computer la internat. “Îmi place mult să tapez. Aş putea lucra ore în şir. Nu mă mai satur”, mărturiseşte tânăra. Această abilitate i-a fost de folos când a rămas în stradă. Nopţile intra într-un internet-cafe, unde tasta toată noaptea. “Uneori, adormeam în faţa calculatorului”, îşi aminteşte Mariana. Aceste nopţi erau norocoase. Deşi e incomod să-ţi petreci astfel nopţile, e cel puţin cald şi sigur. Avea, însă, insuficiente comenzi. De aceea, celelalte nopţi şi le petrecea în parcul de la Sculeni, fie urcată într-un copac, fie întinsă pe o bancă, atunci când era sigură că nu mai e nimeni în jur.

Rareori îşi permitea chiria unei camere. Cunoaşte fiecare copăcel din parc, fiecare alee. Îi plăcea să se caţere în pomi, de unde să urmărească trecătorii, mulţumită că aceştia nu o pot vedea. Se ducea la iazul din apropiere. “Mergeam acolo să mă spăl pe faţă. Trebuia să mă clătesc şi eu, că nu puteam să stau aşa”, explică Mariana. În tot acest timp, nimeni nu s-a interesat unde este şi ce se întâmplă cu ea. Fraţii îi mai dădeau uneori câte un ban, dar, având propriile familii, nu puteau s-o ajute prea mult. Deşi cunoştea fiecare loc în parc, Mariana se străduia să nu fie văzută de trecători. “Îmi era frică de oameni şi mă ascundeam. Voiam să fiu nevăzută”, spune ea.

Noaptea terifiantă

În una dintre zile, însă, n-a fost suficient de prudentă. Abia aţipise pe banca din parc când a fost trezită de un străin. E dureros să-şi amintească noaptea aceea. “N-am avut puteri să mă rup din mâinile lui”, spune Mariana, ţintindu-şi privirea în podea. A încercat să şteargă din memorie ceea ce i se întâmplase. Peste un timp, însă, a simţit că ceva nu e în regulă. “Parcă se mişca ceva în burtă. M-am speriat foarte tare atunci. Nici nu mi-a trecut prin gând că aş putea fi însărcinată. Eram sigură că nu voi auzi niciodată cuvântul mamă”, mărturiseşte actuala mămică. A apelat la un medic. Atunci a primit vestea. Iarăşi s-a speriat. Nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze.

Îşi dorea să fie mamă, dar în cu totul alte împrejurări. Şi-ar fi dorit să fie soţie, să aibă familie şi stabilitate. Realitatea, însă, s-a dovedit a fi prea crudă. Pentru un avort era deja târziu. Se trezea şi se culca mângâindu-şi burtica, întrebându-se dacă e fetiţă sau băiat. A venit o etapă şi mai complicată. În perioada sarcinii, nu dorea nimeni s-o angajeze, mai ales când burtica a devenit vizibilă. “Toţi mă refuzau. Uneori totuşi îmi permiteau să spăl podelele şi primeam o bucată de pâine. Puteam chiar să rămân pe noapte să dorm. Alteori era foarte greu”, îşi aminteşte tânăra mamă greutăţile trăite.

Domnul mi le-a dat

În perioada sarcinii nu s-a adresat mai mult la niciun medic, pentru că nu avea bani. Când i-a venit timpul să nască, a aflat răspunsul la întrebarea ce o măcina: e fetiţă. Mai mult, nu una, ci două. Mariana nici nu intuia că alături de inima ei băteau încă două inimi. “Nu mai aveam puteri. De două ori mi-am pierdut cunoştinţa, dar nu-i nimic. Medicii mi-au propus cezariană, dar am refuzat”, spune Mariana. Ana cântărea 2 kg la naştere, pe când Maria doar 1 kg. “Când am văzut-o atât de mică, m-am speriat. Oare o să trăiască?”, se tot întreba nopţi în şir cea care i-a dat viaţă. A supravieţuit, dar încă este slăbită. În schimb, “este mai activă decât sora sa şi foarte curioasă”, îşi laudă odorul tânăra mămică.

Până vor împlini fetele un an, vor putea sta la centrul de plasament. Ulterior, însă, vor trebui să se descurce singure. Visul cel mare al Marianei este să-şi poată găsi un loc de trai, ca să nu renunţe la fete. “Vreau să le cresc. Nu vreau să repet greşeala părinţilor mei. Vreau să le dau fetelor tot ce n-am avut eu”, spune tânăra mămică. Totuşi, unul dintre visele Marianei este pe cale de a se realiza. Îşi doreşte mult să-şi boteze fiicele. Prin intermediul celor care ştiau despre Mariana, a aflat despre ea şi Aurelia Balan, psihologă. Îşi aminteşte cum fetiţele i-au zâmbit când le-a luat în braţe. S-a oferit s-o boteze pe Ana. Pentru Maria se găsise deja naşă de botez.

“I-am spus că nana Anei voi fi eu. Fetiţa m-a cucerit din prima clipă, cu ochii săi mari, albaştri, s-a liniştit în braţele mele şi a adormit dulce, cum doar un îngeraş poate dormi”, spune psihologa, îmbrăţişându-şi viitoarea fină. Aurelia Balan îşi asumă cheltuielile pentru botez. Câteva persoane, aflând despre situaţia Marianei, i-au trimis câteva lucruri necesare pentru copii. Mariana, însă, are nevoie de mult mai multe. Frica cea mare a ei este să rămână în stradă cu cei doi copilaşi, la care nu vrea să renunţe. “Sunt ale mele. Domnul mi le-a dat. Deja le înţeleg gângureala. Desluşesc uneori cuvântul mamă”, spune cea care credea că nu-l va mai auzi niciodată.