Prezenţa noastră în lume ca artişti nu trebuie să fie determinată de Bienala de la Veneția

423-katy-bentallInterviu cu Katy Bentall, proprietara salonului de artă Praţovnia, din or. Varşovia, Polonia

— Îţi mulţumesc pentru găzduirea în spaţiul Praţovniei a expoziţiei “Când ea încearcă acest sentiment… 8 1/2 artiste”. Cum ţi s-a părut?

— Nu sunt sigură că a fost o re-instalare întreagă. Cum să o numim mai bine? Este pentru prima dată când studioul a găzduit opere de artă ale unor artişti care nu sunt legaţi direct de acest loc.

Ideea inițială a fost de a organiza doar o proiecție de film. Ştiam deja că acest lucru se putea încadra lejer în spaţiul atelierului. Dar apoi cumva totul s-a transformat într-o prezentare a opt şi jumătate artiste din Moldova, deși ai avut reticenţe în a stipula acest detaliu. Întâi de toate, trebuia să decid ce obiecte trebuiau scoase din sala principală, astfel încât noile obiecte să nu fie supracopleşite. Ai instalat lucrările într-un mod foarte sensibil, în mantra preluată din titlul expoziţiei mele recente “atingând ușor”. Se pare că a fost o strategie viabilă, ca modalitate de raportare la spaţiul ăsta. Ţi s-au părut interesante ramele interbelice din podul atelierului. Plasarea unor lucrări de artă vizuală noi în acele rame în sine este echivalent cu a face o declarație curatorială.

Destul de des, atunci când în Vest e prezentat Estul se procedează după următoarea schemă: se defineşte străinul / altul / orientalul, cu alte cuvinte, se formează o categorie, după care, categoria nitam-nisam definită – imprevizibilul, barbarul – e exclusă din discursul public. Respectiv nu am vrut să plasez lucrările într-o geografie exactă, deși Estul este intrigant şi chiar la modă într-o anumită măsură. Titlul expoziției are iz italian. Adie a filme elegante de Frederico Fellini, dar, de asemenea, implică existența a diferitor Vesturi, dar şi esturi, apropo, acum cu criza economică, multitudinea vesturilor e clar vizibilă. Titlul face să ne gândim la istorie, inclusiv a artei. Tema e clasică. Dar prezenţa unor femei aici a fost mai importantă pentru mine decât faptul că s-au născut şi au crescut într-un teritoriu din Europa de Est. Prin genul lor sunt străine printre străini. De asemenea, m-au interesat vocile femeilor de altă etnie în marea majorității – a străinelor printre străine, printre străini. Am mers şi mai departe cu calitatea străinătăţii, străine printre străine, printre străine, printre străini… Mă refer la fotografiile Nataliei Cebotari.

– E intrigantă prezentarea la un loc a mai multor artiste de peste mări şi ţări cu câte un număr modest de lucrări, aşa cum ai făcut aici. Efectul e că lucrările îţi intră toate în memorie, dar pofta e doar aţâţată. Aş fi vrut, bunăoară, să fiu capabilă de a explora corporalitatea păpușilor fotografiate de Natalia. Felul în care acestea sunt animate de păpuşari. Îmi imaginam doar cum ar putea fi ele în realitate. Cum le privesc tinerii pacienţi, deşi nu eram în stare să văd spitalul, condiţiile în care sunt aceşti pacienţi îngrijiţi. Fotografia cu căruţa, calul şi căruciorul cu rotile e o imagine deosebit de temeinică, de asemenea şi portretul fetiţei. Aceste scene ar fi putut avea loc şi într-un sat din Polonia, acum 20 de ani, când am venit prima dată aici din Anglia. M-au făcut să mă gândesc cât de repede se schimbă timpurile şi, concomitent, să vreau să vizitez Moldova.

Ramele interbelice, poate e mai bine dacă ne spui dumneata cum de au ajuns aici?

– Ramele, a înrăma, o ramă, rama, reînrăma. Dar ceea ce am făcut în acest caz a fost de a plasa imagini în cadrul ramelor. Fotografiile şi grafica nu se potriveau exact în rame, iar potrivirea lor nu a fost prioritatea noastră. Dimpotrivă, inadaptabilitate a fost partea importantă. Ramele şi-au însuşit imaginile sau imaginile şi-au însuşit ramele?

Poate ramele acestea pur şi simplu au stat în podul studioului în aşteptarea vernisajului ăstuia. Să vină cineva şi să le utilizeze, să le dorească. Deşi, a mai fost cineva care le-a iubit, pictorul de origine lituaniană Edward Narkiewicz, a folosit câteva în anii ’80-90. Era un fel de ritual privat, în dialogul între el şi prietenul său, soţul meu Mariusz. Sunt atât de multe, ar putea fi vreo două sute. Unele sunt uriașe, unele pătrate, dreptunghiulare, este una ovală cu cadru aurit, pe care am folosit-o pentru prima pagină a ediţiei omagiale a Ziarului de gardă din 7 aprilie curent – tradusă în engleză. Un oval pe patrulater – începutul unei construcţii-colaj cubist.

Este oare adevărat ceea ce am spus de nenumărate ori vizitatorilor? Atunci când vin aici şi urcă în mansardă, şi privesc în colţurile umbroase, şi observă stivele de rame, şi apoi întreabă de unde provin ele toate? Uneori aproape că pot vedea cum această întrebare se materializează în aerul gros şi neaerisit, şi văd cum li se aşterne pe buze. Au fost oare cu adevărat salvate de socrul meu, sculptorul Karol Tchorek, din mormanele de ruine a Varșoviei în timpul şi imediat după celui de-al doilea război mondial? Încadrau oare picturi frumoase şi dacă da, unde sunt aceste picturi acum? Este oare adevărat ce spun, că au acele pânze au fost smulse din ramele acelea, iar apoi sfâşiate de pe şasiuri, de naziști sau poate de sovietici? Un potop de întrebări, la care nu există răspunsuri precise, dar ne putem imagina, putem suspecta, putem chiar acuza. Ştim cu certitudine că aceste rame rămân aici, înghesuite, în calitate de martori tăcuți… M-au preocupat de foarte mulţi ani. Am tot lăsat notiţe despre ele în jurnalele mele. Ca moștenitoare a lor, cred că sufăr de ceea ce acum se numeşte stres post-memorie.

Apropo, editorul meu de text nu recunoaşte cuvântul “Praţovnia”. Îmi sugerează tot timpul să corectez cu “draconic”.

– În “Praţovnia” mă simt de multe ori, dacă nu întotdeauna, ca Alice în Ţara Minunilor, căzută printr-o vizuină de iepure într-o lume de basm – mai înspre est sau vest, busola mea internă de multe ori o ia razna şi nu ştie să-mi spună. Tot vreau să dau aici o şezătoare de genul băutului ceaiului la pălărierul nebun de legat, folosind scenariul din cartea cu Alce. Doar că pot fi mai multe Alice, pălărieri, iepuri, şi fiecare îşi poate schimba la dorinţă rolul în timpul jocului, în funcție de cum se simte. Cred că o înregistrare sonoră a acestui tip de eveniment ar putea fi interesat, un amestec de repetiții!

Acum, această carte roșie de Tatiana Fiodorova, dedicată tatălui ei, pictorului socialist-realist, Vasile Lefter, expusă pe masa sculptorului socialist-realist, Karol Tchorek. Port cu mine în gând această carte acum când vorbim. Mi ales fotografia de pe ultima pagina, cea în care tatăl ei a fotografiat-o pe ea mică, împreună cu sora şi mama ei, care, printre altele, pare destul de tristă.

Consideraţi că e necesar să se folosească mănuşi albe pentru a atinge / a trata istoria? (La cererea Tatianei Fiodorova, vizitatorii care au vrut să răsfoiască cartea au fost ruagţi să poarte mănuşi albe de bumbac, aşezate lângă carte.)

–  “Atingem” din nou cuvântul “atinge”. În cazul în care „a atinge”, e la fel cu a încerca un sentiment, sau cu a înțelege, atunci răspunsul meu e „nu”. Mărturisesc că am citit cartea Tatianei fără mănuşi. În engleză, dacă din cuvântul mănuşă e înlăturată prima literă se obţine cuvântul iubire (g+love). Consider că acest obiect este de fapt un gest intim şi tandru de iubire. Roșeață imanentă, subliniata şi de albul imaculat al mănuşilor din bumbac, face cititorul să simtă visceral faptul, că ce e ascuns între paginile ei, probabil, nu e pentru ochii săi sau orice alţi ochi. Dând peste un desen original, lipit cu clei direct pe pagina cărţii, am fost brusc impresionată de singularitatea acestei cărţi, de unicitatea ei, (există un singur exemplar în limba engleză). Având experienţa de acum, mă gândesc că probabil ar fi trebuit totuşi să port aceste acoperiri albe pe mâini. . .

Cum ţi s-a părut filmul regizat de Tusia Jurminskaya?

–  Îţi voi zice despre reminiscenţele lăsate în memoria mea. Am vrut ca filmul să fie proiectat direct pe “pielea” zidurilor, astfel încât amprenta acestuia să rămână aici. Precum ştii, însă, filmul a ezitat parcă înainte de a decide să se arate. (A trebuit să înlocuim dispozitivul de proiecţie chiar la vernisaj). Din film îmi amintesc privirea îndreptată spre pământ. Am devenit ochii – ochiul obiectivului camerei video. Apoi turnam eu zeama, mă uit la paşii făcuţi de ambele perechi de picioare, una lângă alta, prin zăpadă, uneori alunecând. Era un loc necunoscut pentru mine dar totuşi mi se părea atât de familiar. Un loc dintr-un vis în care am fost deja. Nu doream să se termine – nici acea zi din film, nici filmul. Ar fi putut rula în cercuri, iar şi iar, de multe-multe ori, prezentate pentru o zi şi apoi o noapte – ca să devin treptat tot mai dea casei, ca să cunosc personajele mai bine, iar mai presus de toate pentru a o întreba pe fată despre acea rochiţa a ei pură şi transparentă: “Poți să faci un alt film despre asta, te rog frumos?”

La deschidere, un vizitator a menționat că prima asociaţie liberă avută în timp ce a văzut cele trei portrete tencuite-cu-ochi de Cristina Prohorenco, a fost, că ar putea fi un studiu al pacienţilor de la psihiatrie, ochiul fiind o temă recurentă în desenele unor schizofrenici.

– Eu m-am gândit la Witkacy. Era cunoscut pentru experimentele sale artistice. Picta sub influenţa unor droguri. După ce au plecat portretele lucrate de Cristina, am pregătit nişte cărți poştale cu reproduceri de Witkacy. Le voi pune acolo unde au fost portretele. Subiectul şi tehnica par să se conecteze în ochii mei. De fapt, felul în care am perceput eu realmente lucrările nu se deosebeşte prea mult de cel în care le-a perceput vizitatorul despre care-mi spui, deşi, eu citisem din timp prezentarea lucrărilor respective în textul pe care l-ai pregătit.

Înainte de a începe dialogul nostru mi-ai zis ca eşti o “artistă-fantomă”. Crezi ca ai folosit acest cuvânt şi datorită “monezii de 63 de bani” de Lucia Macari expusă aici, în Praţovnia – o lucrare care comentează prezența Moldovei la penultima Bienala de la Veneţia, şi care a fost parte din aşa-numitul “pavilion-fantomă”. La acea 54-a ediție a Bienalei, au existat 3 pavilioane moldoveneşti (toate proiecte private) şi o mulțime de discuţii în mass-media şi blogosferă despre corupţia din artă şi cultură. Cu toate acestea, în ediţia curentă a bienalei, Republica Moldova nu are nici Pavilion şi nici barem discuții pe tema asta nu întreprinde nimeni.

– Probabil, o descriere mai bună ar fi că sunt o artistă căreia îi place să se raporteze la fantome. Cu toate că nici una din cele opt şi jumătate artiste din Republica Moldova nu au putut fi prezente la vernisajul lor din Praţovnia, sper că niciuna dintre ele nu se consideră a fi fantome. În opinia mea e regretabil să credem că prezenţa noastră ca artişti în lume ar trebui să fie condiţionată de prezenţa unui pavilion naţional al ţării noastre de baştină la Bienala de la Veneţia. Apropo, la ediţia din acest an a Bienalei, o curatoare de origine polonă, Joanna Warsza, a pregătit expoziţia pavilionului georgian. Are acest lucru vreo relevanţă pentru Moldova?! Poate nu. Dar tot ea, a pregătit anul trecut un eveniment aici în Polonia, în oraşul Konin, unde a fost prezentată lucrarea unui artist important basarabean, Pavel Brăila. Moldova este un loc foarte mic undeva departe spre est, despre care în vest se ştie prea puţin. Cred că în primul e important pentru occidentalii ca mine să recunoaştem ignoranta noastră, altfel nu vom putea învăța nimic.

Singura lucrare care oarecum nu s-a “înscris” în spaţiul expoziţional au fost piesele sonore ale Valeriei Barbas. De ce după o perioadă de aproape 45 de minute, în care compoziţiile ei au răsunat nestingherit, adică în momentul când au rămas doar câteva minute să mai rezoneze, mi-ai spus să reduc volumul în boxe?

– Cred că oaspeții, (iar sala a fost destul de plină), au început la un moment dat să strige pentru a se auzi reciproc. Am fi putut la fel de bine să rugăm oaspeţii să stea liniștiţi şi să asculte, dar nu am făcut-o. Sunt vinovată de faptul că mi-am dorit ca aceste sunete să funcționeze mai mult ca o coloană sonoră. Am creat un “loc în timp” special pentru film. Trebuia să facem la fel şi pentru muzică, atunci, fără îndoială şi piesele Valeriei s-ar fi încadrat în spaţiul Praţovniei.

Cum ţi s-a părut corespondenţa Nellei Vrânceanu?

– Am trecut iar cu ochiul gândului chiar azi pe lângă pervazul spaţios, unde au fost expuse cărţile ei poştale. Se pare că acolo ar fi vrut să fie aşezate. Întâi au fost împrăştiate în câteva grămezi, dar mai apoi am decis să alegem cincisprezece dintre ele, care au şi fost traduse în engleză. Au fost prezentate separat, fiecare cu traducerea pe o cartolină separată. Restul au fost puse tot acolo, într-un clit. N m-am uitat până atunci într-un mod corespunzător la arta prin corespondenţa. În cazul lui Nelly, se poate spune că am avut o experienţă similară cu lectura unei cărţi cu poze. Constatai că ce aveam în faţă era ca un jurnal – fragmente de gânduri şi observații prinse pe dreptunghiuri mici, care au călătorit în spaţiu, ca nişte fluturi coloraţi, eterni, ce au aterizat, iată şi pe pervazul meu după toţi acești ani de zbor. Vederile au fost create în 2005.

Pentru conformitate, Tudor Ajder, Varşovia

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *