Mateuţi, satul de piatră

Ne aflăm sus, pe malul Defileului râului Ciorna, şi scrutăm cu privirea depărtările. Primarul Mihai Mârzenco se străduieşte să mă convingă că valea defileului este perla de pe coroana satului. Priveliştea vastă este copleşitoare şi are măreţie de Grand Canion, apărut pe neaşteptate pe aceste meleaguri. Realizezi instantaneu că natura şi-a făcut pe deplin datoria, modelând cu talent de artist dealurile împădurite, întrerupte de apariţia unor sate cu nume moldoveneşti, melodioase. Ne aflăm între pământ şi cer, pe platforma Mateuţilor, satul de piatră, aflat la peste 600 km de România.

Drumul spre Mateuţi

La Orhei, suntem aşteptaţi de primarul Mihai Mârzenco şi de Mihaela, fiica sa, studentă la un Colegiu Pedagogic. Primarul este tânar, cu statură zveltă. Prima impresie este că ne aflăm în faţa unui om fără astâmpăr. Ne invită cu o ospitalitate caldă să urcăm într-o “Ladă” de teren. Primarul ne întreabă despre România, unde a fost doar o singură dată. Ne avertizează că drumurile sunt rele şi că vom trece printr-o zonă accidentată. Până la Rezina, străbatem o porţiune de drum cu hârtoape. Undeva, aproape de reşedinţa de raion, apare în dreapta noastră Nistrul. După 1990, navigaţia pe râu a fost suspendată. Imensitatea calmă a apei nu are nimic deosebit. Peste râu, pe malul stâng, este Transnistria – o curea îngustă de pământ care se întinde de-a lungul râului până dincolo de Tiraspol. Pe malul transnistrian se zăreşte pe alocuri câte o casă izolată. Nimic nu prevesteşte apariţia neaşteptată a unui oraş, care nu pare a fi construit pentru aceste locuri: Rîbniţa.

De la Nistru la Mateuţi

Privită de pe malul drept, Rîbniţa seamănă cu Frankfurt, iar Nistrul pare un adevărat Main. Nu ne oprim să admirăm arhitectura oraşului, chiar dacă acesta e vecin. Aşezate pe malul apei, cartierele par a se constitui într-o adevărată metropolă, deşi în spatele perdelei de blocuri se regăseşte acelaşi aspect auster al oraşelor dominate încă de arhitectura sovietică. După ce parcurgem 2-3 km pe malul Nistrului, lăsăm în urmă Rîbniţa şi intrăm în Purgatoriul unui drum de ţară neîntreţinut, plin cu gropi. Este singura  cale  spre Mateuţi, care, datorită aspectului, taie curajul turiştilor de a vizita acest sat. Mateuţi, aşezat pe un deal care aduce a platformă, ascunde în măruntaiele lui mii de tone de piatră de calcar. Traversăm câmpurile. Ai impresia că te afli undeva în România. Ocolim satul, îndreptându-ne spre poala pădurii, unde e şi casa primarului, o clădire albă, solidă, a cărei culoare contrastează puternic cu verdele pădurii. Suntem întâmpinaţi de o femeie blondă, cu ochii verzi. Oxana e  soţia primarului.  Aflăm că e profesoară. Cu grai dulce, moldovenesc, ne invită în casă.

Povestea unui sat basarabean

Primarul Mihai Marzenco (foto) e la al doilea mandat. A avut prea multe vise în primul mandat, multe rămânând nerealizate. Primăria are sediul într-o clădire sobră, de arhitectură rusească. Biblioteca primăriei are peste 8500 de cărţi, peste jumătate fiind în caractere chirilice. În ultimii 15 ani, fondul a fost parţial reînnoit, dar cărţi în română sunt  puţine. Primarul ţine morţiş să vedem Casa de Cultură, aflată într-o stare de uzură avansată. Primarul doreşte un singur lucru: ca cineva de la Chişinău să audă şi să vadă în ce stare se află această clădire. Pentru reabilitarea ei are pregătită şi documentaţia de finanţare, pe care o va trimite la raion şi la guvern. În curtea grădiniţei, educatoarea Natalia Dumitru a ieşit la iarbă verde, cu o grupă de copii de 2-7 ani. Interiorul grădiniţei şi mobilierul sunt modeste. “Iaca, stăruim şi noi cum putem, să îi educăm pe copii!”, mă asigură, ghicindu-mi gândul, Natalia. Pe educatoare o ajută o “dădacă”. Tot Natalia. Ambele sunt nemulţumite de salarii. Educatoarea primeşte 900, iar dădaca – doar 620 de lei. “Se vorbea că ne măresc salariile!”, spune dădaca, aşteptând parcă vreo confirmare.

Dincolo de gardul grădiniţei este Gimnaziul din Mateuţi. Clădirea are faţada  nouă şi impresionează prin grija cu care este întreţinută. Directoarea Aurelia Ursachi (foto) se plânge că în clădire nu există instalaţii sanitare, neexistând grup sanitar. Elevii sunt obligaţi să meargă iarna la toaletă afară, lângă stadion. Faţă de 400 de elevi câţi avea şcoala în urmă cu 10 ani, Aurelia Ursachi spune că în prezent sunt doar 147 de elevi. În şcoală există o formaţie de teatru dramatic şi un grup etno-folcloric vocal, “Comoara”, condus de profesoara Elena Platon. După ce termină 9 clase, elevii pleacă la colegiu sau la liceu. Cei care nu dispun de 3000 de lei pentru taxa anuală aleg şcolile profesionale, unde sunt cazaţi fără plată şi primesc o bursă de 300 de lei. Nădejda Ursachi e o profesoară tânără. Ea predă biologia. A studiat 5 ani la Universitatea din Chişinău. Are un salariu de 2400 de lei. Se informează cu interes de pe www.didactic.ro, postat pe internet de Ministerul Educaţiei din România. Lilia Icusar predă româna. Ea nu a fost niciodată în România, deşi doreşte să ajungă la Bucureşti, la Marea Neagră şi în Munţii Bucegi.

Piatra, emblema Mateuţilor

La prima vedere, satul pare ciudat. Dacă nu ai şti că te afli “la două palme” de Nistru, ai crede că eşti într-un sat din Sicilia, din Grecia sau din Dobrogea. Ceea ce domină peisajul poate fi exprimat într-un singur cuvânt: piatră. Gardurile, pereţii caselor, fântânile adânci sunt construite din piatră de carieră, extrasă din adâncul pământului, chiar de sub picioarele noastre. Satul e situat pe un munte de piatră, din măruntaiele căruia s-a extras vreme de sute de ani “cotileţ” – blocuri de piatră pentru construcţii. Piatra alb-cenuşie îi conferă satului un aspect meridional. Peisajul e pitoresc, cu o trăsătură specifică. “Şi  pensiunile turistice pe care le vom construi în curând pe malul stâng al Defileului Ciorna vor avea ziduri din piatră albă!”, declară mândru primarul. E un vis neîmplinit, pe care Mihai Mârzenco îl poartă în suflet de multă vreme.

Marele “Defileu Ciorna”

În Mateuţi nu există drumuri asfaltate. Beneficiem de rezistenţa autoturismului, pentru a ajunge în cel mai pitoresc loc: malul stâng al defileului Ciorna. Defileul monumental e flancat cu dealuri înalte, are o deschidere largă şi pare foarte adânc. Priveliştea te copleşeşte şi te determină să o admiri cu interes şi sinceritate. Departe, spre Nistru, peisajul este mai degrabă industrial, dominat de Fabrica de Ciment “Lafarge”. O fabrică de ciment similară e şi pe malul transnistrean, la Rîbniţa. Calea ferată Ungheni-Bălţi-Kiev se strecoară prin defileu ca un şarpe uriaş. Turnurile înalte ale Fabricii de Ciment parcă împung cerul, încercând să se integreze în natura darnică din jur. Pe malul drept descoperim zona mănăstirilor vechi Coşlouca, Saharna şi Dobruşa. Din cauza secetei, Ciorna a secat, lăsând în urmă ruinele fostei mori de apă. Primarul are un of în suflet: să promoveze turistic zona Mateuţi! Aici, pe malul stâng, unde ne aflăm, s-ar putea construi un lanţ de pensiuni turistice. Deşi e la al doilea mandat, primarul simte că timpul se scurge prea repede. Îi este teamă că nu va avea timp să “mântuiască” tot ce a “ticluit” ani de zile. Ştie că nu va apărea nicio pensiune turistică, dacă drumurile nu vor fi asfaltate. “Măcar în varianta albă de asfalt!”, speră primarul. Adică, drumuri din piatră mărunţită. Drumuri tot din piatră, ca şi gardurile, ca şi casele, ca şi sufletele mai-marilor de la Chişinău, care nu apreciază adevărata valoare a potenţialului turistic de la Mateuţi.

Preoteasa-jurnalist

Biserica purtând hramul “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” se află în centrul satului. În spatele curţii, păzită de umbra unor nuci uriaşi, se află casa parohială. În căsuţa modestă locuieşte familia Javgureanu, compusă din preotul paroh Ioan, preoteasa Stela şi doi copii. Preoteasa este tânără, ospitalieră şi veselă. Aflăm cu bucurie că este absolventă a Facultăţii de Jurnalism. A renunţat la cariera de jurnalist pentru a-l însoţi pe preotul Ioan Javgureanu în această parohie. Au stat patru ani în satul Solonceni, situat pe malul Nistrului. Au fost nevoiţi să plece, pentru că “acolo a fost problemă cu traiul!”, zâmbeşte preoteasa. Preotul Ioan gândeşte că principala caracteristică a enoriaşilor săi este bunătatea sufletească. Se simte bine împreună cu preoteasa şi cu cei doi copii, în acest mic rai. Iubeşte satul, care este viu, pentru că se nasc copii, pe care îi botează creştineşte. Preoteasa Stela nu a abandonat definitiv jurnalismul. Este redactor-coordonator la un ziar religios care are redacţia la Biserica din Rezina. La 31 de ani se consideră o femeie împlinită. Se ocupă de creşterea celor doi copii, îl ajută pe părinte la evidenţa actelor bisericeşti, vinde lumânări şi iconiţe şi se ocupă de ordinea din curtea bisericii. Preoteasa îmi dăruieşte o monografie a satului. “Părintele este din Drochia, iar eu sunt din Bălţi! Tot la Mateuţi ne place mai mult să trăim. Oamenii sunt mai gospodăroşi, mai cu tragere de inimă!”, spune preoteasa. Îmi arată ultimul exemplar al ziarului religios din redacţia căruia face parte. Pentru că mă aflu în curtea Bisericii, îi mulţumesc Domnului că, după ce am străbătut 600 km, am cunoscut aici, în satul de piatră, oameni cu suflete generoase, care ştiu că timpul se izbăveşte prea repede şi că trebuie să se străduiască să lase ceva în urma lor.

Teodor Seran, România

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *