Mama şi fiica, colege de studenţie

296-mama-si-fiicaCâte sacrificii poate face o mamă pentru binele copilului său? Elena Trancalan din Mihăilenii Vechi a dedicat două decenii pentru îngrijirea şi educarea uneia dintre fiicele sale, care s-a născut cu o problemă locomotorie, dar cu o mare sete de cunoştinţe. În momentul în care fiica a decis să devină studentă la o facultate din Chişinău, mama şi-a urmat din nou fiica. Pentru a fi mereu alături, s-a înscris şi ea la facultate.

Irina este studentă în anul întâi la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii de Stat din Chişinău. Statutul său este special, deoarece, deşi are o dificultate locomotorie din copilărie, fiind invalidă de gradul II, este totuşi favorizată pentru fiinţa pe care o are mereu alături. Mama Irinei, Elena, a devenit de curând studentă în anul zero în cadrul aceleiaşi universităţi la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Diferenţa de vârstă dintre mamă şi fiică, care este de 20 de ani, nu contează. Elena Trancalan, mama Irinei, a intrat la facultate pentru a-şi ajuta fiica, dar de fapt – se ajută reciproc pentru a depăşi provocările vieţii.

Elena Trancalan era studentă la Şcoală Tehnică de Industrie Alimentară când a înţeles că în familia lor va apărea primul copil. S-a bucurat, deşi nu i-a fost uşor să se descurce. Lucra concomitent la trei servicii: bucătăreasă, măturătoare la grădiniţă şi, paralel, îşi ajuta soţul, care lucra la catedra de anatomie. Când acesta şi-a teminat studiile (în prezent este medic-veterinar), erau deja părinţii a două fiice, prima fiind invalidă de la naştere.

A lăsat studiile, pentru îngrijirea fiicei

Elena ar fi vrut mult atunci să îşi continue studiile, dar viaţa i-a impus alte realităţi – să îşi crească fetiţele şi să le ofere tot ce aveau nevoie. Soţii Trancalan au reuşit să adune nişte bani şi să-şi cumpere o casă bătrânească în sat, restul banilor erau consumaţi exclusiv pentru tratamentul fiicei, căci diagnosticul medicilor era sever: paralizie cerebrală infantilă.

Părinţii au încercat diverse tratamente, începând de la masaj, acupunctură, până la intervenţii chirurgicale. Au muncit mult ca să adune bani pentru operaţii. Abia în 2000, Irina a fost operată pentru prima dată, iar în 2004 – pentru a doua. Intervenţiile chirurgicale nu au fost posibile acasă, ci departe, în oraşul Tula, Federaţia Rusă, distanţele muşcând şi mai mult din bugetul familiei.

În prezent, Irina are nevoie de încă o operaţie, dar familia nu dispune de suma necesară de bani. “Irina merge, dar cu dificultate. Aş vrea foarte mult să îmi văd copilul că merge mai uşor, fără să se chinuie”, mărturiseşte Elena. Ea a suferit în sufletul său pentru fiecare pas al Irinei. “A fost o perioadă când, timp de o jumătate de an, a purtat ghips la ambele picioare. Credeam că o să înnebunesc”, spune Elena, ascunzându-şi privirile ochilor obosiţi. “Ghipsul i se înfierbânta. Nu putea nici să se aşeze, nici să se ridice, doar vârfurile degetelor îi rămăseseră în afară. I se înnegreau picioarele. Foarte des trebuia să ne ducem în raion ca să-i schimbe ghipsul, şi aceste drumuri ne istoveau. Cred că Cel de Sus mi-a dat puteri să rezist.”

S-a înscris la studii, alături de fiică

În momentul în care fiicele sale au decis să meargă la facultate, mama a hotărât să le fie alături, mai ales alături de Irina. În anul curent, Ministerul Educaţiei a anulat limita de vârstă pentru persoanele înscrise la facultate, la programul de zi. Astfel, Elena Trancalan a avut posibilitatea să intre la facultate împreună cu fiicele sale.
Decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Vladimir Guţu, apreciază gestul Elenei de a fi alături de fiică, declarând că situaţia lor necesită atenţie şi chiar susţinere.

Elena vorbeşte cu un entuziasm deosebit despre studii. “Omul cărturar se descurcă altfel în viaţă. Am început cu note ruşinoase de cinci-şase, acum deja iau note de opt”, spune cu mândrie Elena. Femeia recunoaşte că, uneori, are nevoie de ajutor la unele discipline, cum ar fi, de exemplu, limba engleză. Acest ajutor însă vine cu generozitate din partea Irinei, care studiază limbile moderne, inclusiv engleza.

“Să fi fost eu sănătoasă, mama ar fi avut şansa să înveţe încă în tinereţe. Astfel, eu o susţin întru totul şi mă bucur că este alături de mine când am nevoie de ea”, spune Irina. Ea s-a încadrat imediat în colectiv, iar grupa lor este foarte unită. Colegele sunt sociabile şi săritoare la nevoie.

Elenei i-a fost puţin mai greu. Diferenţa de vârstă părea un obstacol la început, care, puţin câte puţin, este eliminat. Colegele ei mărturisesc că o respectă şi sunt impresionate de gestul ei. Totuşi, ele văd în colega lor mai mult pe mama de acasă, de care mai ascunzi câte ceva.

Paşi dureroşi spre bibliotecă

Deşi au în jur multe persoane binevoitoare, cele două studente, mama şi fiica, întâmpină dificultăţi pe care nu le pot înlătura acum. Irinei îi este greu să urce în transportul public, de aceea sunt nevoite să parcurgă distanţele pe jos. Cel mai greu e pentru ea să ajungă la bibliotecă. Drumul îi ia mai mult de o oră. Irina revine acasă cu picioarele umflate şi cu dureri de cap din cauza calculatorului. Dar niciuna nu cedează.

Elena recunoaşte că anume calculatorul este principala sursă de informare, şi este un mijloc incontestabil de pregătire a temelor. “Acum, la ţară, numai cu prăşitul nu faci nimic. Trebuie să ştii calculatorul, să ai studii. Lumea merge în pas cu tehnologia”, se dă cu părerea Elena. Mama şi fiica au un vis: dacă ar avea o sală cu câteva calculatoare în cămin, ar fi mult mai simplu nu doar pentru ele, ci şi pentru celelalte persoane cu dizabilităţi.

Un vis – preşedintă a Parlamentului European

Având-o pe mama mereu alături, puternică şi gata să rezolve orice problemă de educaţie a fiicei, Irina a învăţat să creadă în forţele proprii şi să creadă în realizarea visurilor. Dorinţa ei imediată este să-şi găsească un loc de muncă part-time, de dimineaţă, ca să îşi asigure independenţa financiară. Studiile încep la ora 12.45 şi ea speră că va reuşi să mai şi lucreze.

Dar cel mai mare vis al Irinei este să-şi continue studiile la Academia de Drept din Viena, după care urmează alte proiecte. “Mama poate va spune că visez prea mult, dar vreau să devin preşedintele Parlamentului European şi să atrag investitorii străini, ca să deschid în Moldova o instituţie pentru persoanele cu dizabilităţi”, mărturiseşte Irina cu un zâmbet optimist.

Tudor Arnăut, prorector pentru probleme studenţeşti în cadrul Universităţii de Stat din Moldova, ne-a declarat că studenţii cu dizabilităţi beneficiază de o bursă socială, cazare gratuită în cămine şi ajutoare materiale acordate de universitate sau de organizaţia sindicală.

În prezent, la Universitatea de Stat din Moldova, doar la ciclul liceal, învaţă 79 de persoane cu dizabilităţi.

Olga Bulat, ŞSAJ



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

  1. Aura

    Dumnezeu sa te ajute in continuare mama draga sa-ti ajuti odorul de fata sa-si indeplineasca visele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *