Locul unde pot fi înfiate bunici

247-azilLa Centrul de reabilitare a invalizilor, veteranilor muncii şi a-i războiului din satul Cocieri, raionul Dubăsari, sunt 236 de bătrâni. Majoritatea au copii, nepoţi, strănepoţi, dar foarte rar vine cineva să le aline bătrâneţea. Bătrânii nu le poartă pică, s-au integrat aici şi se simt ca într-o nouă familie.

Am ajuns la acest azil pe la ora prânzului. De cum am trecut de poarta mare, metalică, am văzut trei bătrânei mergând pe aleea din faţă. Erau preocupaţi de ceva. Unul mai josuţ, uscăţiv strângea frunze de mesteacăn. Altul, mai înalt, mergea în baston, dar se apleca cu uşurinţă când zărea o nucă prin frunzişul umed. Al treilea rupea crenguţe mici de brad. “Le folosim la aplicaţii. Facem suvenire şi le dăm celor ce ne vizitează. Aceste frunze le lipesc pe candele de lut. Am o colecţie întreagă”, ne-a explicat Leonid Stoianov, bărbatul cu baston. Ne-a invitat cu bucurie în cameră.

“Timp pentru un calic”

Cărarea de printre brazi duce până în uşa blocului. Am intrat într-o cameră luminoasă, plină cu desene. Domnul Leonid mi-a oferit un scăunel, ca să privesc cu atenţie lucrările de pe măsuţa galbenă. Tremura de emoţie că i-a călcat pragul cineva, fie şi străin.

L-am întrebat cum a ajuns aici. În ochi i-au răsărit lacrimi. “Soţia a murit, copiii sunt medici buni, fata lucrează în Chişinău, băiatul este medic la Dubăsari.” Viaţa l-a depărtat mereu de casă. A fost deportat în Siberia, când s-a întors acasă, soţia îi murise. Şi-a crescut copiii singur, i-a fost greu. Se află aici din 1992, este bine, are toate condiţiile de trai, dar singurătatea îl apasă. Îi este dor de copii. “Vin foarte rar, sunt ocupaţi, sărmanii, nu-şi pierd timpul cu un calic.” Leonid Stoianov nu are un picior, îl pierduse în timpul deportărilor. După zece minute de discuţie, apare vecina sa, Nina Calancea, care, auzind că moş Leonid are oaspeţi, a intrat în cameră şi m-a invitat în regatul ei, aşa îşi numea camera.

“Îmi aştept nepotul lângă nuc”

În camera doamnei Nina e totul plin de dantele şi broderii: perdele, băsmăluţe, şerveţele.  “Păcat că nu mi le cumpără nimeni, le fac aşa, pentru a-mi omorî timpul. Copiii m-au uitat. Cel mare, Nicolae, locuieşte în Criuleni, nu a mai venit pe aici de la Crăciun, iar Vasile, cel mic, este în Dubăsari.” De când a adus-o aici, în anul 2000, nu l-a mai văzut, spune ea. “Poate i-am greşit cu ceva de când era mic şi acum nu mă poate ierta. Am auzit că am strănepot, vreau să îl văd cu cine seamănă, poate are ochii bunelului”, gândeşte ea în glas.

În schimb, nepoţelul său, băiatul lui Vasile, învaţă la liceul “Mihai Eminescu”, care este alături de acest centru. “Îmi văd nepotul în fiecare zi, când iese de la lecţie îl aştept lângă nuc.” Bătrâna a început să plângă, căci cel pe care îl aşteaptă şi îl vede nu o cunoaşte. “Îmi este foarte greu atunci când îl văd, vreau să-l strig, să-i spun că sunt bunica lui, să-l ţin în braţe, dar din păcate nu pot, aşa a dorit tatăl său şi îi respect decizia.”

Mătuşa Nina a scos din buzunar o poză în colţul căreia era scris un număr de telefon, “cel al feciorului mai mare”. Atunci când va muri, ea doreşte să fie înmormântată la Ustia, raionul Dubăsari, satul ei de baştină. Acolo, lângă soţul ei. “Dacă ar vedea el ce e cu mine, m-ar lua în ceruri, dar aşa stau şi sufăr…”

“O înfiem pe bunica”

În timp ce Nina Calancea simte că “şi-a pierdut nepoţii” de când e aici, o altă bătrânică din acest azil se pare că şi-a găsit nepoţii şi o întreagă familie. Ionel Mititelu, elev în clasa a 8-a, vine la acest centru în fiecare zi. Îi ajută pe bătrâni cu ce poate. Nu are bunici, i-au murit, de aceea este foarte ataşat de o bătrânică, Elena Bahrin. “Am decis cu părinţii mei să o înfiem. O consider bunica mea, fiindcă o ştiu de când eram în clasa întâi. Are o fiică în Rusia, dar n-am văzut-o niciodată să vină aici. Dacă va veni – nu o va găsi, bunica va merge la noi. Părinţii mi-au promis ca până la Crăciun vor rezolva problema actelor.”

Băiatul aşteaptă cu nerăbdare sărbătoarea Naşterii Domnului, nu pentru daruri de la Moş Crăciun, ci pentru bucuria de a petrece această sărbătoare alături de bunica. Astăzi i-a adus bătrânei struguri, dar pentru că ea dormea, nu a dorit să o deranjeze.

“Cei mai devotaţi prieteni ai bătrânilor sunt copiii de la liceul din sat. În zilele de joi ei îi vizitează, aducându-le câte o pungă de dulciuri”, ne-a spus directorul centrului, Alexei Guriţenco. L-am găsit în biroul său, udând florile. “Un lucru neobişnuit pentru un director, dar acesta este hobby-ul meu”, ne-a explicat el. Aici lucrează de 20 de ani.

Directorul, ca un fiu adoptiv

“După ce îi aduc aici, unii copii uită de ei, parcă ar arunca un câine bolnav în drum. Doar 38 de bătrâni sunt luaţi la sfârşit de săptămână acasă. Ei sunt cei mai fericiţi, revin entuziasmaţi, povestind despre nepoţi. Dar sunt cazuri că pe unii nu îi caută apropiaţii nici înainte de moarte, nici chiar după. Atunci îi îngropăm în cimitirul din sat, fiindcă rudele refuză să-i înmormânteze după ritualurile creştineşti.

Alexei Guriţenco ne-a spus că deceniile pe care le-a petrecut aici i-au adus satisfacţie profesională, fiindcă aceşti oameni “sunt minunaţi, binevoitori, cu frică de Dumnezeu”. Şi Nina Calancea mi-a şoptit, arătându-mi spre uşa directorului: “Acolo este şeful, este foarte bun, e băiatul nostru”.

Lilia Zaharia,
Şcoala de Studii Avansate în Jurnalsim



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

  1. Lola

    Nu ştiam că şi la noi se practica chestia asta cu abandonarea părinţilor. Nu ştiu şi nu înţeleg: cum poţi să-ţi la-şi părintele, datorită căruia ai ajuns cela cine eşti? Mă cuprind fiorii gîndindu-mă la bieţii de ei. Bine cei ce nu au pe nimeni, dar cei ce au copii şi au uitat copii de ei, nu-i pot înţelege.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *