Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   La Schinoasa: De un an…

La Schinoasa: De un an pe hartă

În această primăvară, satul Schinoasa din raionul Călăraşi împlineşte un an de când a apărut pe hartă. Pentru a ameliora situaţia acestei localităţi, care oficial nu exista, s-a decis includerea ei în componenţa comunei Ţibirica. Viaţa celor 280 de locuitori, în exclusivitate romi, nu s-a îmbunătăţit cu nimic. Ei, la fel de săraci şi nefericiţi, continuă să lupte pentru a supravieţui.
Deşi se află la doar vreo 60 km de Chişinău, localitatea Schinoasa este o altă lume. Este un loc pe cât de pitoresc şi frumos, pe atât de sărac: oamenii nu lucrează nicăieri, copiii nu învaţă decât primele clase, nu au apă, nici punct medical, nici alimentară şi nici speranţe, au mult glod şi foarte multă sărăcie.

„Suntem ca în puşcărie, numai că nu suntem judecaţi”
5Dacă vrei să ajungi în acest sat, ai la dispoziţie doar două opţiuni. Iei microbuzul spre Ţibirica, fie din Chişinău, fie din Călăraşi, rogi călătorii sau şoferul să te anunţe până unde trebuie să mergi, cobori la un drum care, dacă ar avea indicator, ar scrie Schinoasa şi mergi înainte vreo jumătate de oră, iar dacă este glod şi ai încălţămintea nepotrivită, poţi face şi mai mult. La început se vede doar pădurea, casele se ivesc mai târziu, pentru că satul este situat în vale. A doua modalitate de a ajunge aici este să îţi găseşti un ghid şi să vii cu un automobil, caz în care oricum nu scapi de glod, dacă vii toamna, iarna, primăvara sau după ploaie, pentru că maşina trebuie s-o laşi la marginea satului, lângă pădure, şi să cobori în vale pe jos.

În Schinoasa am ajuns pe la ora 10. Era între două ploi şi destul de frig. Acolo m-a şi prins ultima ninsoare din această primăvară. „Mergi tot înainte, că nu ai unde te rătăci. În vreo zece minute vei ajunge la o fântână cu cumpănă, iar în partea stângă e o căsuţă văruită în alb – e şcoala. Iată acolo e centrul”, mi-a explicat ghidul înainte de a ne despărţi. Cu aparatul de fotografiat în mână, cu un pix şi o foaie în buzunarul scurtei, am pornit pe sub garduri la vale. Casele sunt micuţe, majoritatea din lut şi văruite în albastru, gardurile – din nuiele. Unele gospodării nu au nici gard, nici poartă. La vederea unui străin, oamenii, curioşi, ies pe prispă sau în ogradă. „Ce folos că veniţi, ne întrebaţi şi plecaţi, dar noi rămânem tot aşa. Nimănui nu-i pasă”, a strigat indignată o femeie, a cărei casă o fotografiam. Am intrat într-o ogradă unde un băiat încerca să taie nişte lemne. De cum am început a vorbi cu el, nici nu am observat de unde s-au adunat în jurul nostru vreo şase copii şi patru adulţi, toţi curioşi. Mihail, bunicul baiatului, mi-a povestit că Denis are o soră mai mică şi că sunt orfani de opt ani. „Am eu grijă de ei, că iaca trăiesc alături. Baba mi-o murit de câţiva ani şi mă chinui singur. Când mai mănâncă, când nu, nici nu mă întreba, că îmi vine să plâng”, a spus Mihail în timp ce-şi ştergea deja lacrimile. „Satul ista îi cel mai pierdut. De lucrat nu lucrăm, nici nu ştim ce să facem. Ne spun ţigani, da ce fel de ţigani dacă nici limba lor n-o ştim? Drept îţi zic, suntem ca în puşcărie, numai că nu suntem judecaţi. Am 52 de ani, da am trăit degeaba. Mie nu-mi mai trebuie nimic, că mâine m-oi duce în deal, la ţintirim. Şi acela-i părăsit, nici gard n-are, pasc animalele libere acolo, de vreo doi ani, primăria trebuia să-l îngrădească cu sârmă, da n-o mai ajuns sârma la morţi. Iaca aşa îi la noi”, a mai adăugat Mihail.

Atât de săraci, încât nici apă nu au
„Dacă vrei să prinzi apă, trebuie să vii dimineaţa. După zece căldări scoase, bem mâl”, spune Pintilie Cozma, care este norocos că are fântâna chiar în faţa porţii. Pe Valentina Vârnicoi am întâlnit-o lângă fântână, îşi scotea apă. Ea mi-a explicat că acest sat are numai probleme, că sunt atât de săraci, încât nici apă nu au. „După ce scoatem apa din fântână, aşteptăm să se liniştească oleacă, aruncăm paiele, gunoaiele şi o turnăm în căldări. Când e bună, o bem, da când e ca amu, cu pământ, o strecor prin bint şi o folosim aşa sau o lăsăm peste noapte să se limpezească. Când eram eu miticuţă mai era apă, da amu tot mai puţină”, s-a plâns Valentina.

6Lipsa apei este cea mai gravă problemă, susţin sătenii, dar şi primarul comunei Ţibirica, Ion Iurcu. În sat sunt 6 fântâni, 3 de care se foloseşte tot satul şi 3 prin ogrăzi, dar nu toate sunt bune. „Practic, nu au apă, iar cea care este nu corespunde normelor sanitare. În perioada caldă a anului, o aduc cu căruţele sau cu căldările dintr-o râpă”, spune primarul. Anul trecut, în decembrie, Primăria comunei Ţibirica a început construcţia unui miniapeduct. Lucrările au fost stopate pentru că era frig, greu de lucrat, dar şi din lipsa banilor.

„Până acum ni se răspundea că nu există această localitate şi nu se dădeau bani pentru ea. Anul trecut a fost înregistrat satul şi pentru 2009 sunt alocaţi bani din bugetul de stat: 50 de mii de lei pentru construcţia apeductului. Planificăm să reluam lucrul când se mai încălzeşte şi să-l terminăm”, a declarat Ion Iurcu.

Şcoala – „chinuri pe faţa pământului”
De vreo 15 ani şcoala din Schinoasa se află în casa familiei Cozma. Este o casuţă mică, cu două încăperi despărţite de o sobă. Aici învaţă copiii până în clasa a patra. Este o singură învăţătoare, care vine de la Ţibirica şi lucrează în două schimburi, cu două clase în acelaşi timp. Uneori nu vine învăţătoarea, alteori elevii. Când am mers în sat, învăţătoarea era bolnavă şi trebuia, în a doua jumătate a zilei, să vină altele două s-o înlocuiască. Pe la 11.00, cu două ore înainte de începerea lecţiilor, copiii, cu sacoşe în mâini, au început să se adune la şcoală. „Îmi place la şcoală. Învăţătoarea ne aduce piceni, unt, ceai”, a spus Vasilică în numele tuturor copiilor. Copiii mai mari ar trebui să meargă la gimnaziul din Ţibirica, dar nu au transport, iar pe jos e cale lungă şi anevoioasă şi de cele mai multe ori nu merg. „Care şcoală? Aici învaţă numa’ până în clasa a patra, da nici nu învaţă, da pe urmă la Ţibirica. Da acolo cu şi să te duci? Ninge, plouă, îi omăt, glod, du-te la şcoală. Cum să te duci? Îs vreo 3 km pi de-a dreptul, prin pădure”, explică Mihail de ce nepotul său de 14 ani nu merge la şcoală. Ruxandra, care are un fecior în clasa a şasea, este indignată de alt lucru. „Mari probleme cu şcoala asta. Ce folos că merge băiatul meu şi-i în clasa a şasea, că-l pune în fundul clasei şi nu-l întreabă nimic. El singur să citească, să scrie nu poate, doar din carte să copie poate. Amu, de unde să ştiu a cui e vina, a lui sau a învăţătoarei? Sau poate-i bolnav şi nu poate, noi nu ştim, că nu avem carte nici noi. Eu m-am împăcat cu gândul, da barbat-miu nu, îi cumpără agendă, caiete, „ca să meargă la şcoală”, zice el”.

Elena Vieru, şefă de studii la Gimnaziul din Ţibirica, spune că în Schinoasa sunt şcolarizaţi 41 de copii, dintre care 19 în clasele V-IX, dar care după Anul Nou n-au mai venit la şcoală. „Când vin la gimnaziu, nici nu vor să meargă în clasele în care-s repartizaţi, ei vor toţi împreună, sunt ca oamenii cei speriaţi, dacă ies, într-adevăr, rar de acolo, din sat. Şi ce folos, chinuri pe faţa pământului? Dacă din clasa a V-a până într-a IX-a nu au mers regulat la şcoală, nu poţi să aştepţi rezultate de la ei. În ultimii ani nu mai sunt admişi la examene, că nu au capacităţi, nu vin regulat la şcoală, sunt târâţi de la un an la altul. Înainte mai veneau la şcoală, dar acum, de când îi sărăcia asta, au început să aştepte să le dea ajutoare, şi într-adevăr acolo îi sărăcie mare, n-au unde lucra, să iasă din sat e departe, e o situaţie complicată”, a spus Elena Vieru.

„Pas cu pas, copiii romi pot reuşi”
Nimeni nu poate spune cu certitudine dacă a absolvit vreodată şcoala cineva din Schinoasa. Sătenii sunt convinşi că nu, ei spun că pe copii „îi scriu în listele lor, acolo, la şcoală, chiar dacă nu o frecventează şi nu ştiu nimic”, administraţia Gimnaziului din Ţibirica susţine că sunt absolvenţi. Cert este că şcolarizarea e o problemă. Uniunea Tinerilor Romi „Tărnă Rom” implementează în mai multe localităţi de romi, inclusiv în Schinoasa, proiectul „Pas cu pas, copiii romi pot reuşi”, care este direcţionat spre a soluţiona această problemă. Marin Alla, preşedintele Uniunii, consideră că trebuie să fie alocat un transport, ca să se poată deplasa copiii în localitatea vecină la şcoală, doar în acest caz s-ar putea vorbi de acces la studii, pentru că în prezent şi calitatea învăţăturii e sub nivelul cuvenit. „Vrem să formăm o echipă împreună cu Ministerul Educaţiei, cu administraţia Publică Locală, cu membrii comunităţii şi ai organizaţiei noastre. În comun trebuie să studiem problema şi doar în comun putem găsi soluţia. Este un cerc vicios, care trebuie rupt. Părinţii romi să-şi schimbe mentalitatea şi să înţeleagă că trebuie să meargă la învăţătură copiii lor, chiar şi în satul vecin; administraţia publică locală trebuie să-şi asume nişte responsabilităţi clare, Ministerul să expedieze o circulară în toate instituţiile în care învaţă copii romi, prin care să se ceară să li se vorbească elevilor despre toleranţa etniilor, inclusiv despre minoritatea romă, iar noi, membrii organizaţiei „Tărnă Rom”, să încercăm să explicăm comunităţii ce înseamnă educaţie, care este rostul ei, care sunt necesităţile actuale, pentru că ei nu înţeleg că, având educaţie, vor putea avea şi un loc de muncă şi vor trăi mai bine”.

Tatiana EŢCO