Jumătate de secol în şcoală

Cum trăieşte o familie de pedagogi care a petrecut jumătate de secol în aceeaşi şcoală? Ce averi au adunat, dedicându-şi toată viaţa generaţiilor de elevi? Un sertar cu pastile care le înghite pensia mică, un scaun cu rotile care-i opreşte în prag. Cereri de asistenţă personală fără răspuns. Şi aşteptări lungi. E istoria familiei Ichim din satul Pituşca, Călăraşi. Vasile Ichim a predat timp de 40 de ani chimia. Soţia sa, Maria Ichim, este profesoară de istorie timp de 50 de ani.

„Jumătate de secol printre copii… O viaţă de om printre oameni în devenire care, în faţa ta, se transformă în personalităţi”, ne spune cu emoţie profesoara, după ce am ascultat împreună ultimul sunet la şcoala în care a petrecut un semicentenar. În urmă cu un an, liceul din sat a devenit gimnaziu, pentru că în localitate nu au mai rămas copii de vârstă liceală.

Istoria nu rugineşte

Am ajuns la Pituşca într-o dimineaţă însorită, după o călătorie de doar 50 de minute cu microbuzul de rută. Am venit să cunosc istoria profesoarei de istorie. „Istoria nu se şterge, nu se învecheşte, nu prinde rugină, ci se completează, şi pentru a înţelege ce se întâmplă acum, e nevoie să ştim ce s-a întâmplat în trecut”, ne-a spus Maria Ichim, o femeie binevoitoare, cu privirea caldă. Pare mereu grăbită, în pofida faptului că de mulţi ani are o problemă la picior.

Maria Ichim este cea mai vârstnică profesoară din şcoală. „Mă simt mai tânără atunci când văd că majoritatea învăţătorilor de aici sunt tineri. Multe lucruri utile poţi învăţa de la ei. Timpurile se schimbă şi de aceea nu trebuie să stăm pe loc, ci să ne perfecţionăm şi să fim mai flexibili, în conformitate cu cerinţele de astăzi”, susţine profesoara.

„Reformele restabilesc autoritatea şcolii”

Felul de a fi şi de a gândi al tinerilor se schimbă de la o generaţie la alta, schimbările sunt fireşti, e important doar ca vârstnicii să îi înţeleagă, consideră doamna Maria. „Tinerii au devenit mult mai îndrăzneţi, dar aşa şi trebuie, pentru că în viaţa reală altfel nu ai cum să rezişti. Le spun copiilor: dacă ştiţi că aveţi dreptate, nu cedaţi”, spune femeia.

Maria Ichim a cunoscut şi istoria apariţiei tehnologiilor în şcoala din sat. La început a fost doar cartea, acum, cartea e tot mai des înlocuită de calculator: „Elevii nu mai fug la bibliotecă să citească zeci de cărţi pentru a realiza un proiect, ci merg acolo să lucreze la unul dintre cele patru calculatoare conectate la internet. Internetul îi face pe mulţi să uite de cărţi, dar ce poţi face în ziua de azi fără a cunoaşte calculatorul?”, explică profesoara.

Potrivit Mariei Ichim, reformele din sistemul de învăţământ sunt benefice. „În urmă cu câţiva ani, înainte de implementarea acestor reforme, noi (profesorii, n.r.) ne pierdeam autoritatea. Mulţi copii nu mai voiau să înveţe, fiind siguri că vor susţine BAC-ul plătind pentru acesta. Le spuneam, în nenumărate rânduri, să înveţe, dar ei nu ne ascultau. Iar aceste reforme îi disciplinează şi îi responsabilizează atât pe copii, cât şi pe profesori. Trebuie să ai cunoştinţe. Dacă nu ai cunoştinţe, ce fel de specialist vei fi, apoi, de tânăra generaţie depinde şi viitorul Moldovei”, comentează Maria Ichim.

Pensia cât sertarul cu pastile

Maria Ichim spune că a ieşit la pensie cu câţiva ani în urmă. Era cazul să se bucure de odihnă, dar îi era dor de copii şi de ore. „Am fost rechemată la serviciu, pentru că a plecat profesoara de istorie, iar copiii de clasa a IX-a trebuiau pregătiţi pentru examene. Revenirea la serviciu ne mai ajută puţin. Fiind tineri, ne gândim că pensia se dă pentru ca bătrânii să se odihnească şi să trăiască bine, după munca asiduă de câteva decenii. Aşa ar fi trebuit să fie, dar în realitate e absolut invers, la pensie ajungi să nu poţi dormi nopţile de grija zilei de mâine”, zice cu tristeţe doamna profesoară, în timp ce deschide poarta casei. Am fost invitată să văd cum trăieşte o familie de profesori de la sat.

Pensiile mici, de 1500 de lei a ei şi de 1200 de lei a soţului său, nu le ajung decât pentru medicamente. „Avem un sertar încărcat cu pastilele pe care trebuie să le luăm zilnic”, ne povesteşte femeia. Scumpirea medicamentelor din ultima perioadă le-a adus încă o bătaie de cap, dar nu au avut de ales, „dacă nu am lua toate medicamentele, starea noastră de sănătate s-ar agrava şi mai mult, iar lecuirea ar costa o groază de bani. Pentru toate trebuie să plăteşti, şi cu trecerea timpului aceste cheltuieli cresc tot mai mult şi e tot mai greu să le faci faţă”, spune Maria Ichim.

În casă ne aştepta Vasile Ichim, aşezat într-un scaun cu rotile. A predat chimia timp de 40 de ani în aceeaşi şcoală. „Fiind profesor, făceam tot felul de experimente chimice, dar era mai greu, clasele nu erau echipate cu canale de aerisire, şi atunci când făceai experimentele, inhalai toate substanţele acelea chimice”, povesteşte profesorul cu o privire caldă şi liniştită. „Spuneam mereu că fiecare copil trebuie să vadă, să încerce să pună în practică ceea ce îi povesteşti… Dar acum mi se pare că nu se mai face niciun experiment, doar teorie şi atât”, relatează Vasile Ichim.

În scaun cu rotile, după 40 de ani de pedagogie

În urmă cu trei ani a suportat patru operaţii, i-au fost amputate ambele picioare. „N-am prea avut parte de medici buni. Încă în tinereţe, pe la vreo 17 ani, am avut un mic accident şi am ajuns pe mâna unor medici care nu prea au ştiu cum să mă lecuiască”, îşi aminteşte bărbatul. Din cauza unei lovituri la un meci de volei, a ajuns pe masa de operaţie. După acele intervenţii chirurgicale a stat ţintuit la pat luni de zile. „Atunci eram tânăr şi naiv. Mă gândeam că dacă trec peste asta, nu are să mă mai atingă nimic”, spune bărbatul. Cu toate problemele ulterioare, a muncit la şcoală zi de zi timp de patru decenii.

Însă, în 2012, din cauza aterosclerozei, a fost internat la spitalul din Călăraşi, unde a primit un tratament îndelungat, dar fără rezultate. Apoi a fost diagnosticat cu cangrenă. „Am mers la Spitalul Clinic Republican, dar, în repetate rânduri, eram trimişi înapoi la Călăraşi, spunându-ne că şi acolo avem specialişti. Aşa că, pentru amputarea piciorului, a trebuit să ne adresăm fostului ministru al Sănătăţii. Unde s-a mai văzut aşa ceva?”, se arată nedumerită femeia.

Bărbatul spune că fără suficiente analize i-a fost amputat un picior până la genunchi, apoi a urmat a doua operaţie şi amputarea celui de-al doilea picior, dar nici asta nu a fost tot, în timpul unei operaţii a fost ars, din întâmplare, cu un aparat, care a provocat infectarea piciorului şi ţesuturile au început să se distrugă. Au urmat zile de dureri fizice şi neîncredere. „Nu mă mai ajuta nimic, durerea devenea şi mai insuportabilă, le strigam să nu-mi mai injecteze apă distilată”, îşi aminteşte bărbatul. Peste două luni i-au fost reamputate ambele picioare, mai sus de genunchi. Medicii spuneau că are doar 20% şansă de supravieţuire. „Mai bine nu intram în acele 20%”, spune cu tristeţe Vasile Ichim, având în vedere durerile pe care a fost nevoit să le suporte şi viaţa pe care o duce acum. Dar a intrat în categoria supravieţuitorilor durerii, iar acum luptă zi de zi pentru a o depăşi cu demnitate.

„Mai simt durerea din călcâie”

Deşi au muncit non-stop, educând generaţii de elevi, plătind taxe şi contribuind prin ceea ce au făcut la dezvoltarea R. Moldova, atunci când au avut şi ei nevoie de sprijinul societăţii, au ajuns să trăiască amputarea speranţelor de mai multe ori. Profesorul Vasile Ichim nu poate ieşi din casă, iar potrivit legislaţiei cu privire la asistenţa socială, ar trebui să beneficieze de ajutor pentru acordarea îngrijirilor. „Să vină cineva, măcar câteva ore pe săptămână să mă ajute să-l scoatem din casă. Şi eu sunt bolnavă, am probleme cu piciorul şi spatele, nu mai am puteri”, spune doamna profesoară, mângâind umărul bărbatului, care o priveşte cu lacrimi în ochi.

„Am depus cerere să primim astfel de ajutor, dar ne-au spus să aşteptăm. Un singur copilaş invalid din sat are asistent personal. Mai sunt alte cinci persoane care necesită astfel de asistenţă, stau şi ele în rând şi aşteaptă, dar cât poţi aştepta?”, adaugă Vasile Ichim.

„Peste tot e nevoie de bani. Ni se spune că, dacă avem poliţă, suntem scutiţi de anumite plăţi pentru lecuire, dar oricum plătim pentru orice test, aşa că am ajuns ca poliţa utilă să fie doar cea de la fereastră”, se arată indignată o vecină a profesorilor, care tocmai le-a adus nişte cireşe. Femeia vine să mai schimbe câteva vorbe cu Vasile Ichim, care e nevoit să stea zile la rând singur în casă. Scările înguste şi panta abruptă nu-i permit decât să privească anotimpurile din prag, prin uşa întredeschisă. „Noroc de vecini şi de calculator, mai şterg din singurătate”, ne spune cu tristeţe femeia.

„Înainte, mă gândeam să-i fac o vizită feciorului care trăieşte de mulţi ani în Canada, dar după operaţie, gata, nu mai merg nicăieri”, spune Vasile Ichim, cu o voce grea cât distanţa dintre el şi copii.

„Ştiţi, câteodată mai simt durere la degetele de la picioare şi la călcâie, de parcă ar mai fi acolo”, ne spune în şoaptă bărbatul, arătând spre picioarele care nu mai sunt, dar pe care creierul său le mai simte, aşa cum simte multe dureri acumulate în 40 de ani de pedagogie.