Ion Mărgineanu şi cei 500 de km ai săi pentru Unire
La 77 de ani şi cu două-trei mii de lei moldoveneşti în buzunar, Ion Mărgineanu a pornit pe jos de la Bălţi spre Alba Iulia. Consideră că acest traseu, pornit pe 1 noiembrie şi care se va încheia pe 1 decembrie, de Ziua Marii Uniri, este aventura, dar şi visul vieţii sale, la care aspiră de un sfert de secol. De 30 de zile este pe drum şi afirmă că tot de atâta timp ar avea nevoie ca să povestească tot ce vede şi aude între timp. „Câtă fericire am mergând pe acest traseu! Plouă aici şi e vreme închisă, dar dispoziţia mea e bună, pentru că întâlnesc oameni buni şi unii dintre ei mi se şi alătură”, spune Mărgineanu în ziua în care discutăm. În faţa sa, nu a mai rămas drum de parcurs decât doar câteva zile, dar în voce sesizăm deja entuziasmul lucrurilor aproape împlinite.
Ion Mărgineanu este fost deputat în Primul Parlament al R. Moldova şi profesor cu o experienţă de muncă de 28 de ani. De altfel, ceea ce el numeşte aventura vieţii sale, a pornit acum 25 de ani, când a mers, în componenţa delegaţiei Parlamentului de la Chişinău, la celebrarea a 75 de ani de la Marea Unire. „Atunci, fiind mai tânăr, mai frumos şi mai voios (râde), m-am gândit că ar fi bine, dacă Dumnezeu mi-ar da zile, să vin şi la aniversarea de 100 de ani ai Unirii. Şi, uite că Dumnezeu mi-a dat zile. Eu m-am pornit mai mult aşa, în glumă, deşi anterior mă gândeam la asta foarte des, uneori chiar războinic”, susţine Ion Mărgineanu.
La Bălţi, au venit o mulţime de oameni să-l petreacă în acest drum. Este adevărat, unor rude ideea nu le-a părut tocmai strălucită. Fraţii şi surorile i-au zis că e nebun. Unde se duce? Îl vor ţine oare picioarele lui 500 de km? Le-a răspuns că oricum pleacă. Rudele au rămas cu aceleaşi semne de întrebare în privinţa acestei chestiuni. În replică, le-a spus că Dumnezeu e mare şi că o să-l ajute.
Pe de altă parte, copiii au văzut că nu are astâmpăr şi au decis că îl vor susţine. „Virgil, feciorul, a mers cu mine de la Chişinău. M-a luat de acasă şi m-a dus la Iaşi. Apoi, fata, Violeta, m-a condus încă vreo 100 de km până la Lacul Roşu. De acolo, a venit băiatul de la Bucureşti şi m-a dus până aici, la Târnăveni. Nu mi-a mai rămas mult – câteva zile”, enumeră Mărgineanu.
Pe lângă bani, a luat cu sine în bagaj numai nişte mere şi pere, dar aşa şi nu le-a mai mâncat. „Când Virgil m-a dat în primire Violetei, la Iaşi, le-a mutat şi nu ştiu ce a făcut cu ele. Nu le-am mai mâncat. În rest, mâncarea vine pe nevăzute. Dumnezeu are grijă de noi, ca de păsări. Mă ajută mult cei care mi s-au alăturat”, surâde călătorul.
Adaugă că, în drumul său, întâlneşte oameni blajini şi deschişi, descoperă coincidenţe care i se par curioase. „Ştiu bine că soţia mea, dacă ar fi trăit, ar fi fost cu mine. Altminteri, poate că nici eu nu eram aici. De când m-am pensionat, mi-e dragă să fac ceva extraordinar. Tot ceea ce am făcut, a fost din suflet. Din suflet parcurg şi acest traseu. Tare mulţi oameni întâlnesc. Chiar recent, mergeam pe stradă şi am trecut pe lângă primărie. Se foiau doi oameni pe lângă maşina Primăriei. Deodată, se uită la mine şi şuşotesc: „Uite, ăsta e cel de la televizor”. M-au chemat la ei. Apoi, l-au chemat pe primar şi s-a adunat lume la discuţii. Până la urmă, aflai că primarul e tot Mărgineanu. Vă închipuiţi că s-a lungit vorba. Am mai stat vreo jumătate de oră acolo. Mi-au propus şi ceai, şi cafea, şi mâncare, toate cele îmi propuneau”, istoriseşte Mărgineanu.
„Cu dreptate să vă fie!”
Povesteşte despre călătorie că a fost, până acum, cel puţin, una plăcută şi interesantă. Adaugă că atâta informaţie câtă a cules în aceste zile, nu a cules toată viaţa.
„Am avut marele noroc să întâlnesc sute şi mii de oameni, care m-au susţinut şi mi-au dat un imbold de a continua. Când întâlneam oameni şi ei mă recunoşteau, nu-mi spuneau „Bună ziua”, ci „Dumnezeu să vă ajute unde v-aţi pornit”, „Cu dreptate să vă fie!” şi tot aşa. Mii de oameni, vă imaginaţi? Unii au propus să ne adăpostească, să ne cazeze, să ne ospăteze, ne-au propus fel de fel de servicii. Chiar Poliţia dintr-o localitate s-a oprit când ne-a văzut şi m-a întrebat ce fac, cum îmi merge, unul a spus că-mi dă de la el nişte lei. Am refuzat. „Domnule, i-am spus, noi nu suntem cerşetori, nu suntem finanţaţi de nimeni şi este atâta bunătate în spatele românilor, încât nu avem nevoie de nimic”. Nu s-a întâmplat să stăm în stradă şi să nu avem unde ne duce sau ce mânca”, povesteşte bărbatul.
Atunci, poliţistul i-a îmbrăţişat şi le-a dorit drum bun. Punctează că mai are bani din suma cu care a pornit de acasă, deşi, în România, nu-i poate da nicăieri. Dar nici nu-i nevoie, pentru că, mai spune Mărgineanu, Dumnezeu îi poartă de grijă. Şi apoi, continuă el, dacă faci totul în numele dragostei şi a Domnului, numaidecât câştigi.
Altădată, era la Gheorghieni, la un preot, care i-a invitat în casa lui. Ion Mărgineanu se aştepta să găsească bogăţie, însă a descoperit multă modestie. Ceea ce l-a impresionat mai ales a fost biblioteca. „Aveau vreo 3000 de volume – cele mai frumoase. O înţelepciune în casa ceea! Nimic nu strălucea de aur sau argint, dar inima, demnitatea lor şi cărţile luminau casa. A doua zi, preotul ne-a luat la biserică, ne-a făcut rugăciune, ne-a binecuvântat. Şi ştiţi că Dumnezeu ne-a ajutat? Taman în ziua aceea ningea, bătea vântul, viscolea, ni se astupau ochii, dar am rezistat şi am mers. Probabil şi rugăciunea lui a ajutat”, îşi aminteşte Mărgineanu.
Vreau ca poporul nostru să fie înţelept, deştept, să aleagă întotdeauna grâul de neghină. Celui incompetent îi dai şi mănâncă şi din treucă, mai ales dacă e flămând. Trebuie ca oamenii să aibă înţelepciunea să aleagă – să mănânce din două farfurii, cu una peste alta, frumos servit.
Guvernul trebuie să aibă grijă ca ţăranii să aibă unde să-şi vândă producţia, să se intereseze de lucrul acesta, să caute de ţărani, să le creeze condiţii. Se pierde acum multă producţie şi e păcat.
Tinerii să citească! Să nu se uite mult la televizor, că-i strică, îi dezorientează. Eu, la vârsta mea, nu am astâmpăr. Dimineaţa, când mă trezesc, oriunde nu aş fi, citesc. Citesc şi acum, chiar dacă nu am cui transmite cunoştinţele mele. Dar, tinerii, trebuie numaidecât să citească. Las să citească un ziar, să citească o carte proastă, să citească orice, că nimic pe faţa pământului nu este mai îmbogăţit decât cu cărţile şi copiii.
R. Moldova îi doresc să vină oameni asceţi la putere. Ştiţi ce e aceea ascet? Care nu fură, care nu bea, care nu curveşte, care lucrează pentru demnitatea lui, că de aceea se cheamă demnitar. Şi, atuncea, D-zeu îl îmbogăţeşte şi pe dânsul, şi pe noi, poporul. Trebuie şi poporul să se lumineze, să ştie pe cine să aleagă. Dacă promovează tâlharii, numai ei vor fi sătui.
„Fac ceea ce-mi dictează conştiinţa”
Pe acest traseu, Ion Mărgineanu spune că nu face politică, însă susţine că, regretabil, dar unii politicieni încearcă să se folosească de ideea Unirii, atunci când, de fapt, urmăresc interese meschine.
„Singura mea politică e apropierea, Unirea neamului românesc. În rest, să facă fiecare ce poate şi cum poate. Din păcate, unii abordează ideea aceasta din considerente economice sau pentru a-şi promova interesele proprii. Eu am fost politician, am văzut că politica e un lucru murdar şi am ieşit din ea. Fac ceea ce îmi dictează conştiinţa şi nu mă amestec la alţii. Treaba lor – fiecare să vadă cine e mai hâtru şi cine e mai prost, cine are dreptate şi cine nu are dreptate pe lumea asta. Dar, toată politica e o murdărie. Şi nu doar la noi, în Moldova, aşa e în toată lumea. Însă, lasă alţii să se murdărească, eu nu vreau să mă murdăresc. Sunt bătrân şi nu mă pot spăla singur”, argumentează, râzând, Mărgineanu.
Adaugă apoi că materializarea acestor idei ale Unirii este deocamdată atât de şubredă încât e suficient să vină un birocrat „îndrăcit” la putere care să şteargă totul dintr-o mişcare şi să ne facă „să rămânem la frontiera care a fost”. În opinia sa, e nevoie să fie soluţionat procesul politic în acest sens, „să se taie rădăcinile „binevoitorilor”.
„Şi într-un zid trebuie să pui suflet, dacă vrei să dăinuiască”
După cei 28 de ani trăiţi în sistemul de educaţie, afirmă că oricât de bune ar fi programele, ele nu au impact asupra sufletului omului. Subliniază că, de fapt, trebuie să depui suflet în orice faci şi atunci vei vedea rezultate.
„În toate cele pe care le-am făcut, am depus suflet şi copiii mei, elevii mei au ajuns departe. Să vedeţi ce frumos îmi scriu acum pe Facebook, de prin Canada, din alte ţări. Scrisorile lor mă înaripează. Mă gândesc acum că nimeni nu poată să-mi spună mie că am făcut rău. Şi în familie, şi peste tot trebuie să pui suflet. Ştiţi de Ana lui Manole? Dacă Manole a vrut să rămână nemuritor, a pus suflet în zidul lui. Desigur, asta e simbolic, nu e realitate. Dar, câtă filosofie e aici – şi într-un zid trebuie să pui suflet, dacă vrei să dăinuiască”, filozofează fostul profesor.
Apoi, revine la traseul său, povesteşte despre planul său de reveni cu maşina acasă, pentru că iarna e grea şi nu mai rezistă. Se declară mulţumit de toţi cei care îl însoţesc, care sunt solidari cu el şi îl ajută. „Drept că şi eu le caut în cinste, adică îi respect, îi ascult, mă sfătui cu ei, îi întreb ce cred ei”, punctează ex-deputatul.
Dar, înainte de toate, speră să ajungă cu bine sâmbătă la Alba Iulia, să mulţumească Celui de Sus că a reuşit să-şi îndeplinească scopul şi aventura vieţii. Pentru că, spune Ion Mărgineanu, ăsta a fost unul din scopurile frumoase ale vieţii sale – apropierea şi realizarea unităţii naţionale a poporului român.
„S-a unit Vietnam-ul, s-a unit Germania şi noi nu. Eu, în 1992, am fost în Republica Democrată Germană (RDG) şi îi întrebam pe nemţi: „D-lor, iată v-aţi unit, cum credeţi, e mai bine sau nu?” Şi majoritatea spuneau că e mai rău, dar întrebaţi dacă vor înapoi, spuneau că nu – „Mai rău să fie, dar să fim uniţi”. Sigur că fiecare unire a adus cu sine şi teamă, şi sărăcie, dar sărăcie aceasta se transformă în bucurii, aşa cum şi în tinerele familii se întâmplă – la început e greu, apoi, apar copii, apar o mulţime de lucruri bune”, încheie Mărgineanu.
Pe 1 decembrie, mii de românii se vor aduna la Alba Iulia pentru a sărbători 100 de ani de la Marea Unire din 1918.
Foto: Victor Galusca / facebook.com
