Gheorghe Sin – contrabasistul care nu a încetat să cânte despre viaţă
„Viaţa le pune pe toate la locul lor, iar noi nu avem decât să trăim din plin aceste secvenţe minunate ce ne sunt oferite”, ne spune Gheorghe Sin, un bărbat cu faţa palidă, părul încărunţit de cei 80 de ani pe care i-a trăit aşa cum a ştiut el mai bine. Timp de 60 de ani, bărbatul nu s-a despărţit de contrabas, care, după cum mărturiseşte el însuşi, este „instrumentul care m-a ajutat şi în cele mai complicate momente din viaţă”.
În oraşul Chişinău, lângă o căsuţă mică, ascunsă la umbra unui castan plin cu frunze străpunse de rugină, aşezaţi pe două fotolii de un roşu ponosit, discutăm cu Maestrul în Artă Gheorghe Sin. Cele două fotolii sunt o pată de culoare în curtea în care şi-au găsit locul mai multe căsuţe şi oameni care trăiesc într-o vecinătate liniştită, împăcată şi familiară.
„Foametea mi-a luat mama”
„Dacă am să vorbesc prea mult, să mă opriţi, pentru că uneori amintirile mă iau ca un val şi nu mai ţin cont de timpul care trece”, spune cu timiditate Gheorghe Sin, înainte de a începe să ne istorisească povestea vieţii sale, fără ezitări, fără rătăciri, de parcă ne-ar citi o carte.
„M-am născut la 1 aprilie 1937, în satul Slobozia Mare, r. Cahul, dar nu a fost o glumă”, zâmbeşte bărbatul. Tatăl său a decedat după câteva luni de la naşterea sa. „Astfel, în anul 1937, mămica a rămas singură cu şase copii. Eu eram cel mai mic şi nu îmi aduc aminte prea bine de toate greutăţile prin care a fost nevoită să treacă. Când au început deportările, nu am fost atinşi, pentru că eram săraci. Fraţii mai mari lucrau la familii mai avute, erau argaţi. Apoi a venit foametea…, care, în anul 1947, mi-a luat mama. Am rămas singuri”, îşi aminteşte bărbatul. Potrivit lui, în acea perioadă, în întreaga ţară au fost construite circa 360 de case de copii, pentru a adăposti copiii rămaşi fără părinţi din cauza războiului sau a foametei.
„Am fost dus la o casă de copii din satul Etulia, r. Vulcăneşti. Ceilalţi fraţi erau mai mari şi au fost nevoiţi să se descurce singuri. Era lipsă de toate, nici nu mai vorbim de grâu. Luam hlujeni (cocean de porumb, după ce s-au cules ştiuleţii, n.r.), îi dădeam la râşniţă şi îi fierbeam, de parcă ar fi fost mămăligă. Atunci oamenii mâncau tot ce zboară şi tot ce se târâie. Trebuiau să supravieţuiască cumva”, povesteşte Gheorghe Sin despre anii de foamete 1946-1947.
„Lucram în timpul nopţii, ca dimineaţa să mergem la lecţii”
Au urmat câţiva ani în care Gheorghe a trăit la mai multe case de copii din întreaga ţară. „În anul 1953 a venit un ordin de la Ministerul Învăţământului, care cerea ca elevii buni să fie transferaţi la Chişinău. Eu am fost unul dintre elevii aleşi. Aici, la Chişinău, am susţinut nişte probe, în urma cărora am fost înscris la o şcoală de muzică. Pentru că eram mai zdravăn, mi-au dat să cânt la contrabas. După şcoală m-am înscris la Conservator şi acolo am început să învăţ şi mai sârguincios. Mi-am dat seama că nu pot aştepta ajutor de la nimeni şi că, dacă nu am să dau din coate şi din braţe, nu am să ajung nicăieri. Atunci era tot mare sărăcie în ţară. Primeam o bursă care nu-mi ajungea decât pentru mâncare şi de aceea, împreună cu câţiva colegi de ai mei, ne duceam seara la gară şi descărcam câte un vagon de vreo 60 t de ciment sau cărbuni în timpul nopţii, ca dimineaţa să mergem la lecţii. Pentru un vagon de acela descărcat, ne dădeau câte cinci ruble de căciulă. Era greu să ridici câte un sac de 50 kg şi să-l scoţi din vagon, dar altfel nu puteai să înveţi şi să lucrezi”, povesteşte Gheorghe Sin, în timp ce vântul răcoros de toamnă răscoleşte foile cu notele muzicale pe care le ţine în mână.
Bărbatul ne spune că mereu a avut mare noroc să întâlnească în viaţă oameni buni, care l-au ajutat când a fost nevoie. Tot ei l-au învăţat să facă bine ceea ce face şi datorită lor a învăţat să iubească muzica. „Încă la conservator, un profesor, văzând că nu prea prinsesem dragoste pentru muzică, mi-a spus: măi Ghiţă, învaţă bine, pentru că niciun contrabasist nu a murit de foame. Şi a avut mare dreptate. Îmi aminteam de cuvintele lui pe parcursul vieţii. Nici nu vă imaginaţi de câte ori acest instrument m-a salvat, ca să pot avea o bucată de pâine pe masă”, mărturiseşte bătrânul, care are vocea puţin obosită şi zgâriată de un început de răceală.
„Toţi copiii se nasc cu talent”
În anul doi de conservator, Gheorghe Sin s-a angajat la o orchestră de muzică populară, cu care cânta la cinematografe, înainte de derularea filmelor. Apoi, a fost contrabasistul unei orchestre de simfo-jazz, deschisă de Comitetul de radio şi televiziune al Moldovei. Se laudă că a avut ocazia să cânte alături de cei mai buni artişti ai R. Moldova. „Activitatea mea o împart în trei etape: din `60 până în `80 am lucrat la televiziune; din `80 până în anul 2005 – ca profesor de contrabas la Colegiul Republican de Muzică „Ştefan Neaga”; şi din 2005 până în această primăvară – ca profesor de contrabas la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău. În toţi aceşti 37 de ani de predare, am crescut 71 de contrabasişti. Fiecăruia i-am oferit câte zece ani din viaţă. Mă bucur când trec pe la mine şi-mi împărtăşesc succesele pe care le-au obţinut fie la noi în ţară, fie peste hotare. Mulţi dintre ei cântă în orchestra prezidenţială, în orchestra armatei şi în cea a Ministerului de Interne. O picătură din succesul lor este şi succesul meu, este o reflexie a muncii noastre”, spune cu melancolie bărbatul, care recunoaşte că îl întristează foarte mult faptul că în ultimii ani nu mai sunt mulţi studenţi care să vrea să înveţe contrabasul. „Când am venit în anul 2005, la Colegiul „Ştefan Neaga” erau concursuri cu câte 250 de copii, iar acum, numărul lor este foarte mic. Copiii veneau de la şcolile de muzică din toată ţara. În toate raioanele, în unele sate erau şcoli de muzică, case de cultură, unde tinerii puteau cânta, dar acum satele sunt aproape pustii şi au mai rămas doar câţiva bătrâni care trăiesc cu greu de la o zi la alta. Mă doare inima când văd ce se întâmplă cu ţara asta… Profesorii nu mai pot fi profesori, pentru că nu mai au elevi pe care să-i înveţe, iar mulţi părinţi uită că menirea lor este să vadă ce-i interesează pe copii şi să le dezvolte abilităţile. Cu talent se nasc toţi copiii, iar datoria părinţilor şi a profesorilor este să le descopere acest talent şi să facă tot posibilul ca să-l dezvolte”, susţine profesorul de contrabas.
„Aş picta harta Moldovei şi o mână întinsă”
După ce a dedicat 60 de ani contrabasului, Gheorghe Sin a fost nevoit să-l pună deoparte şi doar să-l privească din când în când. La sfârşitului lunii aprilie el a suferit un atac de cord. „Am fost nevoit să nu mă mai apropii de contrabas, pentru că puterile m-au părăsit. Nu mai pot nici măcar să merg la Academie ca să-mi văd colegii. Mai mulţi discipoli au venit să mă vadă şi mi-au cumpărat câteva produse de la piaţă, pentru că nici eu şi nici soţia nu aveam puteri să ajungem acolo. Ştiu că acum tuturor le este greu, dar oricum găseau câteva clipe libere ca să mă viziteze şi acest lucru îmi încălzeşte inima rănită”, spune cu modestie bărbatul.
Acesta se plânge cât de greu le este bătrânilor în R. Moldova. „Jumătate de pensie merge doar pentru pastile. 80 de ani sunt o povară grea, dar când se mai adaugă o boală, o porţi şi mai greu. Ferească Dumnezeu să te îmbolnăveşti în această ţară. Mă doare inima când văd că reduceri se fac doar la medicamentele care costă nu mai mult de 15 lei, iar cele scumpe – fii bun şi cumpără-ţi-le singur”, constată cu tristeţe bărbatul. „Dacă aş fi un pictor şi cineva mi-ar zice să pictez cum văd eu oamenii din Moldova, aş picta harta Moldovei şi o mână întinsă. De la mic până la mare, începând cu creşa, toţi stau cu mâna întinsă ca să le pui ceva în mână. Toată ţara s-a prefăcut în cerşetori escroci şi asta ne alungă din ţară tinerii care au mai rămas şi vor să facă ceva bun aici…”, suspină el.
În anul 2001, lui Gheorghe Sin i s-a conferit titlul onorific „Maestru în Artă”.
P.S. Gheorghe Sin are nevoie de ajutor. Acesta spune că pensia nu-i ajunge nici măcar pentru medicamente, cu atât mai mult pentru repararea ţevilor de gaz, care sunt deja vechi şi periculoase. „Toate s-au adunat pe capul meu şi nu ştiu cum să mă descurc singur”, suspină bătrânul.
