Generaţia independenţei

Sper să mă pot realiza în R. Moldova

Victoria Chitic:

Sunt studentă la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, catedra Muzică uşoară şi Jazz, anul II. Cânt la pian de 8 ani şi nu-mi prea amintesc timpul când nu făceam muzică. După şcoala muzicală, am vrut să-mi continui studiile în acest domeniu, părinţii, însă, au fost împotrivă, deoarece nu considerau muzica o ocupaţie serioasă. De aceea, la insistenţa lor, am făcut Colegiul de Comerţ, specializându-mă în economie. În continuare, însă, am decis să fac ceea ce-mi place cel mai mult – muzică.

Sper să devin un muzician profesionist şi sper să mă pot realiza în R. Moldova, unde m-am născut, unde-mi sunt părinţii şi prietenii. Dacă voi avea posibilitate să plec, n-o voi rata, dar voi pleca doar pentru a acumula experienţă, pentru a o transmite discipolilor mei de aici.

Încă din copilărie am ştiut că voi deveni muzician, de când am auzit pentru prima oară piesa lui Celine Dion “My heart will go on”. O vecină, care studia pianul la şcoala de muzică, a găsit notele acestei melodii şi o interpreta în fiecare zi. Am îndrăgit nu doar piesa, ci şi pianul, care redă întocmai starea spirituală a omului. Am decis să cânt la pian şi, fiind o persoană sârguincioasă şi exigentă nu doar cu alţii, ci şi cu mine însămi, am reuşit.

În viitor, îmi voi forma propria echipă. Deja schiţez anumite proiecte, care, deocamdată, mai suportă anumite modificări până îmi voi găsi stilul şi oamenii ale căror aspiraţii vor fi identice cu ale mele. Acum, însă, sunt în căutarea propriului eu.

Cred că, în prezent, Moldova este în curs de dezvoltare. Parcă au început anumite schimbări. Tinerii au mai multe perspective de a-şi găsi un serviciu şi de a se realiza acasă decât pe timpul părinţilor mei, cel puţin aşa am auzit. Acum, tinerii nu se grăbesc să plece peste hotare, ei îşi pot forma un viitor şi aici, la baştină.

O ţară frumoasă, dar cu mâinile goale

E de-o vârstă cu ţara în care trăieşte. Cu toate acestea, nu crede  că viaţa sa ar coincide, cel puţin pe alocuri, cu viaţa R. Moldova. „Poate doar cât ţine de suflet. Moldovei îi e milă de ea şi cred că, în unele situaţii, îi e milă şi de mine. Şi mie, câteodată, mi-e milă de mine sau de R. Moldova”, explică tânărul.

Mihail e fiul mai mare dintre cei trei ai familiei Ungureanu. Cu un tată actor de teatru şi o mamă pictoriţă, susţine că, în principiu, pictura i-a fost predestinată. „Niciodată nu m-am gândit să fac altceva”, afirmă tânărul.

Îl admiră pe Nicolae Grigorescu… În copilărie se visa o persoană de succes în artă, cu numeroase expoziţii, aici, în R. Moldova. „Deja după clasa a IX-a, când tata plecase în Italia, mă vedeam prin Veneţia…”, spune Mihail, schiţând un zâmbet larg.

„Tata a plecat pentru că serviciul şi salariul nu-i permiteau să-şi întreţină familia”, explică el. De curând, părintele acestuia a obţinut şansa de a-şi reîntregi familia, aşa că i-a chemat pe toţi la el.

Acolo, Mihail speră să-şi continue studiile. Doar că, deja, de la anul. „Nu am reuşit să depun actele, aşa că, primul an va fi plin de muncă”, zice tânărul.

Spune, fără ezitare, că ar dori ulterior să revină acasă, dar că, între timp, unele lucruri s-ar putea schimba. „Moldova e o mamă frumoasă, care acceptă pe orişicine, dar care are mâinile goale. Oferă dragoste, dar nu poate să ofere şi de mâncare”, adaugă el.

Dacă ar fi să-şi transpună ţara pe o pânză, ar folosi multe culori vii, dar… „Când spun R. Moldova, văd în faţă o casă bătrânească. Văd culorile unui păretar – roşu, verde, portocaliu. Văd culoarea albă – culoarea varului. Văd nişte ulcele în gard. Mai văd o portiţă dintre cele care mai mult stau să cadă… Mai văd unele detalii, cum ar fi iconiţa şi colacul cu stebla de busuioc… Mai mult de atât nu pot vedea. Nu pot vedea un drum pavat sau maşini scumpe, deşi, prin Chişinău, circulă multe de acest fel”, îşi încheie Mihail exerciţiul de imaginaţie.

Rezist, dar nu sunt sigur că reuşesc

Andrei Chelaru, student, pe timp de vară comerciant de suvenire în scuarul Sălii cu Orgă:

În aceste zile, când se vorbeşte mult despre sărbătorile de la sfârşit de august, am estimat şi eu că, fiind născut în 1991, sunt dintr-un an cu R. Moldova, adică şi eu am 20 de ani. Acest fapt, însă, nu mă face nici prea mândru, nici prea fericit, nici prea sigur în ziua de mâine. Şi asta pentru că, în cei 20 de ani de independenţă, R. Moldova nu a devenit nici mai stabilă din punct de vedere economic, nici mai sigură sub aspectul relaţiilor interumane, nici mai puţin coruptă, chiar dacă se discută din ce în ce mai mult despre combaterea corupţiei din toate sferele. Cetăţenii sunt pe de o parte a vieţi, iar politicienii – de cealaltă parte. Parcă parcurgem două drumuri paralele, care nu se pot intersecta vreodată. Aşa îmi pare mie.

Dacă ar fi să mă exprim mai oficial, adică aşa cum, de obicei, vorbesc cu turiştii veniţi din străinătate, care trec prin scuarul Sălii cu Orgă din Chişinău, pentru a cumpăra amintiri despre R. Moldova, aş spune şi acum că, într-un viitor oarecare, R. Moldova are şanse să devină o ţară europeană, că viitorul ei e în UE, că suntem un stat mic, dar care merită tot ce au statele mari şi puternice. Aşa le spun turiştilor care nu ne cunosc prea bine. Dacă, însă, e să fiu sincer şi deschis, vă spun exact că nu am prea mari speranţe la o viaţă mai bună, nu am o claritate legată de vitorul meu şi al familiei mele aici. Mama mea e profesoară. Creşte singură doi copii, adică pe mine şi pe sora mea mai mică. Locuim într-un cămin şi nu cred că cineva, undeva, cândva ne va aştepta cu vreo locuinţă. Eu, la 20 de ani, încerc să fac tot ce îmi stă în puteri ca să rezistăm împreună, dar nu sunt sigur că reuşesc. Am absolvit colegiul, am fost admis la facultate, acum sunt student, vorbesc engleza, în vacanţă, încerc să fac un ban, comercializând suvenire produse de un meşter ceramist. De fapt, mă pregătesc ca, în scurt timp, să pot pleca din R. Moldova. Altă soluţie nu văd.

Drumurile noastre s-au despărţit

Mihaela Muntean, studentă la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu:

Chiar de la început vreau să zic că sunt mândră de faptul că m-am născut în acelaşi an cu R. Moldova. Deseori, atunci când colegii şi prieteni mei spun că sunt născuţi de Ziua Franţei, de Ziua Americii, de Ziua Germaniei sau de Ziua Europei, eu le amintesc cu satisfacţie că sunt născută odată cu R. Moldova. De fapt, atunci când m-am născut eu, R. Moldova avea deja 11 zile de Independenţă, Suveranitate, Libertate, adică avea 11 zile de viaţă.

De la 1991 încoace, am mers, pas cu pas, odată cu R. Moldova… Desigur, primii paşi au fost mai complicaţi, cu mai multe probleme. La fel ca şi un om, care încearcă să supravieţuiască în condiţii dificile, pentru a rezista şi a se afirma, R. Moldova a fost nevoită să lupte. Nu voi încerca aici să enumăr victoriile şi înfrângerile suportate. Faptul că am ajuns la 20 de ani înseamnă că am depăşit mai multe dificultăţi, iar perspectivele de viitor sunt tot mai deschise.

Când am atins majoratul, drumurile noastre s-au despărţit. Eu am ales să îmi fac studiile în Uniunea Europeană, pe când R. Moldova, se pare, mai are multe lecţii de recuperat pentru a ajunge acolo. Nu zic că e restanţieră, spun, pur şi simplu, că bate pasul pe loc sau rămâne chiar în urmă în raport cu drumul pe care reuşesc să-l parcurg eu, aflându-mă în UE. Acum sunt studentă la Sibiu, la Universitatea „Lucian Blaga”. Îmi pregătesc actele pentru o vizită de studiu în Franţa, în cadrul unui program de schimb de studenţi. R. Moldova, deşi face mici progrese, acestea nu sunt prea evidente, din păcate. În aceste zile, cu prilejul sărbătorilor, ne tot întrebăm: cine e de vină pentru această stare de lucruri? Se pare că cei care au guvernat ar trebui să-şi asume vina, deoarece, vorba ceea, peştele de la cap se strică. În linii mari, mai suntem în căutarea răspunsurilor. Cât mă priveşte, sper să revin acasă, dacă voi constata că aici ar exista nişte oportunităţi pentru mine.