Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Gânduri la gura sobei… sau…

Gânduri la gura sobei… sau ce aş face cu 1 miliard de lei

Reflecţii asupra articolului „Proiect de 1 miliard de lei – Gazul arde buzunarele„, ZdG, 22 septembrie 2011

Când zbor spre Moldova, îmi place să răsfoiesc ziarele de la Chişinău oferite în avion. În septembrie mi-a nimerit în mâini Ziarul de Gardă cu un articol despre marele fiasco al proiectului de gazificare a satelor Moldovei. Un articol binevenit, deoarece prea multă zarvă s-a făcut despre beneficiile gazelor naturale şi despre “ororile lumii de la ţară, care se chinuie cu lemne şi cărbuni”. Încă în 2007-2008, când am construit casa noastră de la Căpriana, mulţi vizitatori ne întrebau: “Gaz v-aţi tras? Dar de ce nu aveţi gaz? Cum aşa – casa nouă şi fără gaz?!”.

Acum, când a venit frigul şi stăm în casă la cald, cu toate camerele încălzite, cu apă caldă în robinete, mă opresc la gura sobei, privind flăcările jucăuşe, şi mă gândesc: “Bine că nu e obligatoriu să-ţi instalezi sistem de încălzire cu gaz în propria casă”. Că putea să se ajungă şi la asta prin mania naţională din 2002-2006 de a “gazifica toate satele Moldovei”.
Sezonul rece a venit şi a mai încetinit ritmurile activităţilor, aşa că mai avem timp în nopţile lungi să reflectăm. Astfel, mă întorc cu gândul la acel articol din septembrie. Vreau să aduc mai jos câteva comentarii la trei mesaje pe care le-am desprins din articol. Mesaje care nu prezintă neapărat opinia autorului, ci, mai curând, sunt un ecou al politicilor naţionale, al campaniilor mediatice şi al miturilor “occidentale”, care mi se pare că au împânzit nu doar mintea politicienilor şi experţilor moldoveni, ci şi mentalitatea întregii societăţi.

„Înapoi la lemne”

Unul dintre cele mai pronunţate mesaje din articol ţine de dificultatea şi de mizeria încălzirii locuinţelor rurale cu lemne şi cărbuni. “A scăpa odată şi pentru totdeauna de căratul lemnelor”, “calea visului de a trăi mai bine”, “înapoi la lemne”, “fără lemne, fără gunoi… era bine” – sunt expresii din articol, dar pe care le aud frecvent şi în reportajele televizate şi care vin să aducă un singur mesaj – că a-ţi încălzi casa cu lemne e semn de sărăcie şi de mizerie. Şi nimeni nu observă că oamenii de pe acest meleag, de când există, au folosit anume lemnul pentru a se încălzi. Şi au supravieţuit sute şi mii de ani, lemnul fiind cea mai accesibilă şi mai durabilă sursă în condiţiile noastre.

Ce ne face să credem că, chiar şi în perioada modernizării şi tehnologizării, asemenea pilon pe care s-a ţinut însăşi existenţa noastră în acest spaţiu geografic poate fi înlocuit? Şi încă cu ajutorul a doar 1 miliard de lei! Tehnologiile know-how într-adevăr sunt importante. Cu ajutorul lor putem instala sobe pentru lemne care cer să fie aprins focul doar o dată pe lună, care încălzesc nu doar caloriferele, ci şi apa în robinete, şi care nu formează multă cenuşă, asupra căreia stăruie atât de mult toţi că e “gunoi şi mizerie”. Pentru astfel de sobe, ca să fie mai ieftin de instalat, ar putea fi pornite linii de asamblare chiar în Moldova, ca să nu fie importate la preţuri foarte mari (noi am adus-o pe a noastră din Marea Britanie şi ne-a costat 1000 de euro).

Despre aspectul relaxant şi plăcut de a ne încălzi “la vatra focului” nu prea se scrie în presă. Nici despre faptul că cei mai norocoşi decât noi, şi mai bogaţi, se străduiesc să aibă neapărat în casele lor luxoase de la periferiile oraşului şi un şemineu cu lemne. Să le odihnească privirile în serile de iarnă. Şi dacă mai au timp şi pentru o saună cu lemne – şi mai bine. Deci toată lumea “bună”, şi întreg Occidentul, încearcă să păstreze sobele cu lemne pentru beneficii fizice, culturale, morale, dar şi economice – noi, însă, aici unde nu avem alte resurse decât lemnele – încercăm din răsputeri să ne dezicem de ele ca de un vis urât.

Că e greu să le cari, să le tai, să le clădeşti, să le aduci în casă – mă rog! E o chestie de transformare a energiei. Şi dacă nu dorim să folosim energia proprie la căratul lemnelor (de altfel – o preocupare la modă pentru mulţi în Occident), apoi tot acea energie va trebui s-o folosim la altfel de munci pentru a asigura căldura în casă. Fie că va trebui să lucrăm peste hotare ca să câştigăm banii pentru gaze. Fie că va trebui să căram altă marfă şi s-o vindem ca să câştigăm banii necesari. Fie că va trebui să stăm în nopţile târzii asupra lecţiilor particulare sau a pacienţilor particulari – iarăşi ca să câştigăm un ban în plus pentru ziua în care vine  factura la gaze. Este ca în  “legea conservării  energiei” – nimic nu se ia din nimic şi nimic nu dispare în nimic.

În Europa, că acolo e mai bine…

Al doilea mesaj întrevăzut în articol, care parcă a învăluit întreaga societate de la un timp încoace, este mitul “Europei”. “Mergem spre uşurinţă, spre Europa”, spune interlocutoarea autorului în reflecţiile sale asupra speranţelor deşarte legate de gazificarea satului. Este un ecou auzit atât de frecvent în presă, în transportul public, în conversaţiile particulare. Mitul vieţii mai bune în Europa este unul atât de persistent… Am impresia că doar moldovenii care au locuit în Occident mai mult timp ar putea dezminţi aceasta iluzie şi ar putea explica real cum e să trăieşti în Europa. Se are în vedere, desigur, Europa Occidentală, unde istoric se înregistrează un venit mai înalt pe cap de locuitor, există perspective pentru un viitor mai stabil, un nivel mai scăzut de corupţie şi o asigurare socială mai robustă.

Bineînţeles că datorită acelor moldoveni care vin acasă în concediu în maşini confortabile şi cu daruri pentru toţi se creează impresia că viaţa e mai bună acolo de unde vin ei şi că Moldova ar trebui să se mişte în acea direcţie. Ceea ce nu le comunică, poate, acei moldoveni este că “în Europa” veniturile mai mari înseamnă şi cheltuieli mult mai mari, încât mijloacele economisite pentru concediu şi pentru pensie sunt practic ignorabile. Ei nu spun că perspectivele de viitor înseamnă muncă asiduă, de rutină, în oraşe supraîncărcate şi poluate, în transport public supraaglomerat, cu ambuteiaje de care şoferii din Moldova nici n-au auzit, cu impozite nesfârşite şi inevitabile, cu un sistem de monitoring şi pedeapsă atât de rigid, încât nici prin cap nu-ţi trece să-l mai încalci. Pentru asta însă trebuie să stai nopţile şi să înveţi regulile de circulaţie, obligaţiunile sociale şi îndatoririle proprii faţă de familie şi faţă de societate.

“Europa” nu e un vis, în care ne putem pomeni într-o bună zi, cu ajutorul politicienilor de pe o parte şi de alta ale hotarului. Nici fizic nu ne putem deplasa în Europa, fiindcă deja suntem acolo. Nici pe acea “Europă” mult râvnită nu o putem aduce la noi. Nu putem aduce drumurile de acolo cu şoferii disciplinaţi. Nu putem aduce spitalele cu medicii atenţi şi umili faţă de pacienţi. Nu putem aduce judecătorii, nici curţile de juraţi. Nu putem aduce parcurile îngrijite, nici disciplina de muncă. Nu putem aduce voluntarii, nu putem  aduce zâmbetele şi grija faţă de cei neputincioşi. Toate astea trebuie edificate, recreate, reamintite, doar de noi,  doar în Moldova, zi de zi, pas cu pas, prin fiecare acţiune a fiecăruia dintre noi. Prin a nu oferi mită, a nu încălca regulile, a nu ne certa în stradă, a nu accepta favoruri şi a nu ocoli legea. Asta ar însemna “mersul spre Europa”, în pas mult mai cumpănit şi mai dureros poate.

Dar nicidecum nu prin instalarea structurilor monstruoase de ţevi galbene de-a lungul gardurilor gospodarilor, deasupra porţilor frumoase, prin grădinile cu flori – structuri care au sluţit satele Moldovei şi care doar aşteaptă să înceapă accidentele de scurgeri, ruginire şi distrugere fizică.

Continuare în nr. următor
Tamara Şchiopu