„Eram tunar şi purtam haine negre”

Săptămâna trecută, veteranii războiului de pe Nistru au pichetat sediul Parlamentului în semn de protest faţă de pensiile mici, acordate invalizilor de război. În 1992, Constantin Aramă a luptat la Cocieri, dar nu a putut participa la protestele camarazilor săi de arme. Şi-a fript un picior şi nu s-a putut deplasa. Am mers noi la el.

În ’92, povesteşte Constantin Aramă, stăteau nemişcaţi în tranşee şi câte trei zile când începea bombardamentul. Dormeau pe pământul gol şi se înveleau cu plapume aduse de oamenii din sat. Acum, de 16 ani, stă nemişcat în casă, mai bine zis în cei 14 metri pătraţi în care locuieşte cu soţia şi cu cei doi copii.

„Eram tunar şi purtam haine negre, de asta ne porecleau smertnici„, îşi începe povestea fostul luptător, acum invalid de gradul I. Două rachete antitanc ce au explodat în preajma sa i-au atins coloana vertebrală. Acum abia merge, fapt confirmat şi de expertiza medicală: „Inapt de muncă, necesită ajutor auxiliar permanent”.

Pentru că se deplasează greu, stă toată ziua în casă, iar când vin copiii de la şcoală, îi ajută să-şi pregătească temele. În ospeţie la prieteni nu se poate duce, în schimb vin ei la dânsul. Şi acum l-am găsit cu oaspeţi în jurul mesei. „Am venit să vedem ce mai face, că el merge greu. Mai repede ajungem noi la dânsul”, explică Valeriu Ciobanu, veteran de război. Pe masă, ce a dat Dumnezeu, după cum spune şi Constantin Aramă. „Cartofi, ceapă, pesmeţi, asta-i tot ce avem”, zice el cu amărăciune în glas. Singurul venit al familiei este salariul soţiei şi pensia de invalid a lui Constantin.

Anul trecut a primit un ajutor de la Primărie în valoare de 10 mii de lei. Banii erau pentru tratament. Aceştia, însă, au mers în altă parte. A făcut reparaţie în camera în care se înghesuie cei patru membri ai familiei Aramă. „Mă simt vinovat, deoarece banii erau pentru medicamente… Dar curgea acoperişul şi era mucegai în cameră, băieţelul răcea tare des din cauza asta”, povesteşte Constantin.

Simion, deşi are doar 8 ani, şi-a asumat deja anumite responsabilităţi. În fiecare seară, înainte de culcare, îi unge rănile tatălui cu tot felul de unguente. „Mai întâi dau cu unul şi pe urmă cu al doilea, nu le încurc”, ne asigură Simion.

În camera mică încap un pat şi un fotoliu. Pe acesta doarme soţia şi fiica mai mare. „Ne este greu să trăim în asemenea condiţii. Chiar dacă am mai avea un pat, nu ştiu unde l-am pune, nu mai este loc pentru el în casă”, explică Constantin Aramă.

Ca să ne convingem de spaţiul mic în care trăieşte, stăpânul casei ne arată baia şi bucătăria, în care încape doar câte un om şi care sunt despărţite doar de un perete, fără a fi separate de uşă. „Aş lua un credit, dar nu pot lăsa nimic gaj, nici o bancă nu ar accepta să-mi ofere un împrumut”, crede veteranul.

Cel mai mult îl deranjează pe Constantin că, în expertiza medicală, în dreptul cauzei invalidităţii e scris: „Boală obişnuită” . „Parcă eu am rămas invalid aşa, pur şi simpu? M-au luat de la lucru şi mi-au spus să merg să lupt pentru ţară”, spune Constantin Aramă.

Combatanţii susţin că din partea autorităţilor au doar promisiuni. „Demnitarii ne promit doar că ne vor ajuta şi ne vor mări pensiile, atâta tot. Probabil că le vor mări înaintea alegerilor. Tare aş vrea să facem schimb de salarii măcar pentru o lună, să vedem cum vor trăi ei cu 700 de lei, în astfel de condiţii”, spune preşedintele Asociaţiei de Locatari din Casa Combatanţilor, Sergiu Tătaru.

Diana LUNGU