Durerea deportărilor, împietrită de-a lungul anilor

Istorii parcă rupte din filmele de groază puteau fi auzite, la 6 iulie curent, lângă Monumentul victimelor deportărilor regimului comunist. Al doilea val al deportărilor din 1949 şi-a lăsat adânc amprentată durerea şi teroarea în inimile şi vieţile celor care, într-o dimineaţă de vară, au fost duşi departe de casă şi de cei apropiaţi.

Potrivit arhivelor istorice, deportările din Basarabia au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autorităţile sovietice. Dezrădăcinarea oamenilor care ocupau funcţii importante şi au contribuit la dezvoltarea satelor şi oraşelor în care trăiau era scopul principal al celor trei valuri de deportări. Cel mai mare val al deportărilor a fost cel din anul 1949, când peste 11.000 de familii, adică peste 35.000 de oameni, au fost duşi în Siberia sau Kazahstan. Însă, sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă nici pe departe întreaga dimensiune a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieşind din 3 membri ai familiilor. Se ştie, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 şi chiar 14 copii.

„Ne gândeam că, acolo, ne vor omorî”

Ecoul şi efectele deportărilor din 1949 se resimt şi astăzi în societatea moldovenească. Mii de persoane, fiind pe atunci copii, acum, la apusul vieţii, mai aşteaptă să fie reabilitate, să li se întoarcă măcar o parte din averea confiscată.

Lângă Monumentul victimelor deportărilor regimului comunist din Scuarul Gării Feroviare din Chişinău, am găsit-o pe Feodosia Ceban, o femeie cu zâmbet cald şi părul înălbit de ani şi nevoi. Femeia îşi aminteşte fiece detaliu din ziua în care, la 16 ani, a fost deportată în Siberia. „Era ora două dimineaţa şi eram singură acasă. Am fost trezită de nişte lovituri puternice în uşă. În casă au intrat trei străini cu arme în mâini. Mi-au zis să-i urmez, fără a-mi explica unde mergem. Eram speriată, nu puteam rosti niciun cuvânt. M-au urcat în vagonul acela murdar şi plin cu oameni disperaţi, care nu înţelegeau ce are să urmeze”, îşi aminteşte femeia, sprijinindu-se în cârjă. „Nici faţă de cel mai umil animal nu ai o astfel de atitudine. Eram ţinuţi flămânzi şi ni se dădea foarte puţină apă, dar şi aceea era murdară. Ne-au descărcat pe un deal şi ne gândeam că, acolo, ne vor omorî, dar ei ne-au lăsat în nişte grajduri”, spune bătrâna, încercând să-şi stăpânească lacrimile, atunci când îşi aminteşte de felul în care erau trataţi.

Peste câteva zile, Feodosia s-a întâlnit cu părinţii ei, care au urmat-o. „Când familia s-a întors acasă şi a aflat că am fost dusă în Siberia, tata a spus că trebuie să mă găsească – copilul meu a fost luat şi eu nu pot să-l las la pierzanie”, îşi aminteşte bătrâna. Potrivit Feodosiei Ceban, singura soluţie a oamenilor care au ajuns pe pământurile pustii şi îngheţate ale Siberiei a fost să fie tari, să lupte pentru viaţă şi să nu-şi piardă speranţa de a reveni cândva acasă. În pofida faptului că erau incluşi în lista celor care nu aveau dreptul să mai păşească niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităţilor de la Moscova.

„Porţia mea zilnică era: o lingură de caşă şi 20 de grame de pâine”

Nu a uitat de perioada grea prin care a fost nevoit să treacă din cauza regimului sovietic nici Mihai Damaschin, care acum e un bărbat de 77 de ani. Întreaga lui familie a fost deportată când el avea doar 11 ani. A văzut cum oamenii înarmaţi se apropiau de casă şi singurul lucru pe care a reuşit să-l facă a fost să se ascundă în iesle. A urmărit cum părinţii şi cei doi fraţi ai lui de unu şi, respectiv, doi ani au fost luaţi de soldaţii înarmaţi. După minute îndelungate de remuşcări şi spaimă, copilul de 11 ani a ieşit din ascunzătoare şi a fugit după părinţi, însă nu a văzut decât case cu luminile stinse, uşile deschise şi femei, copii în mijlocul străzii, culcaţi la pământ, care plângeau şi strigau de disperare. „Chiar şi animalele răgeau cumva mai tare decât de obicei. Era un calvar al cărui sunet îl mai ţin minte şi astăzi. Îl aud şi acum, în miez de noapte, când e o linişte apăsătoare în jur… În acea noapte, am devenit un copil orfan, cu părinţii vii, dar duşi departe. Dormeam pe unde apucam, la un vecin, la altul, la cunoscuţi, apoi la casa de copii… Porţia mea zilnică era: o lingură de caşă (terci, n.r.) şi 20 de grame de pâine, iar seara ajutam femeile de la ospătărie în schimbul unei căni cu ceai. Timp de şapte ani am suferit mult, neştiind ce face familia mea, dacă mai sunt vii. Şi oamenii care au rămas nu erau buni. Regimul comunist îi învăţa că cei deportaţi sau copiii celor deportaţi sunt nişte trădători care trebuie împuşcaţi, nimiciţi. Zi de zi trăiam cu această frică, şi acum mă trezesc noaptea şi-mi amintesc scenele şi calvarul, singurătatea şi sălbăticia prin care am trecut”, ne povesteşte bătrânul.

După şapte ani de chinuri, părinţii s-au întors, dar nu au mai găsit nimic din ce le-a aparţinut cândva şi pentru care au muncit din greu. Averea, tot ce au agonisit a fost demolat, furat şi distrus. „Fiecare copil, indiferent unde s-ar afla, îşi aminteşte de casa părintească, dar copiii celor deportaţi nu mai au această amintire, care le-a fost demolată şi ruinată, ştearsă, de parcă ar fi fost ceva urât şi ilegal”, spune Mihai Damaschin, care este de părere că greutăţile şi suferinţele la care au fost supuşi părinţii lui le-au scurtat viaţa, făcându-i să părăsească această lume prea devreme…

„A trăit 35 de ani de fericire şi 35 de ani de chin…”

Valentina Sturza, preşedinta Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici din Moldova, susţine că a simţit nevoia fondării acestei organizaţii pentru a oferi oamenilor posibilitatea de a face schimb de amintiri şi de a se susţine unii pe alţii. Mitingurile de comemorare a victimelor regimului comunist sunt organizate de două ori pe an, însă, potrivit preşedintei Asociaţiei, numărul deportaţilor scade cu fiece an. „Şi eu am trecut prin valul deportărilor. Tatăl meu, care a fost primar timp de opt ani, a fost arestat în 1941 şi dus într-un lagăr, iar eu cu mama şi bunicii am fost duşi în Kazahstan. Peste 3 luni de zile am evadat de acolo. Drumurile ne-au tot purtat şi doar peste trei ani am revenit în Moldova. În anul 1949 am fost arestaţi pentru evadare, iar tata – condamnat la 25 de ani de închisoare. A fost declarat trădător pentru că a fost un bun gospodar, un primar bun şi deputat în Parlamentul României… A stat 15 ani în gulag şi 10 ani în exil. Când a revenit, după 25 de ani, şi a văzut satul distrus, a suferit un atac de cord, care l-a ţintuit la pat 11 ani. Astfel, el a trăit 35 de ani de fericire şi 35 de ani de chin…”, ne spune cu tristeţe femeia. Potrivit ei, în urma deportărilor, populaţia R. Moldova a fost decapitată de elitele administrative şi intelectuale: politicieni, profesori, medici, jurişti, poliţişti… În timp ce locul intelectualilor a fost ocupat de politruci, de pârâtori şi de leneşii veniţi din Rusia.

„Au revenit în Moldova, unde nu-i mai aştepta nimeni şi nimic”

În mulţimea celor care îşi aminteau greutăţile cu care s-au confruntat în deportare, am cunoscut-o şi pe Galina Iamandin, care s-a născut în Siberia. Potrivit femeii, toată povara şi greul deportărilor a căzut pe umerii buneilor şi ai părinţilor. În timp ce ea a perceput Siberia ca un loc pustiu şi rece, dar unde avea o casă şi o bucată mică de pământ, la care părinţii lucrau din greu. „Când ne-au permis să părăsim Siberia, părinţii nu au stat nicio clipă pe gânduri. În aceeaşi zi au lăsat casa pe care au construit-o acolo şi au revenit în Moldova, unde nu-i mai aştepta nimeni şi absolut nimic.” „Amintirile trecutului tragic au rămas adânc amprentate, ca o rană deschisă, care s-a lăsat resimţită pe tot parcursul vieţii. Bunica, când s-a întors în sat, şi-a găsit casa la locul ei. A alergat spre casă, dorind măcar să-i păşească pragul, însă autorităţile au oprit-o şi nu i-au permis să intre. Au dat-o afară ca pe un câine. A suferit foarte mult – fiind înstrăinată de casa ei”, îşi aminteşte femeia.

Galina Iamandin susţine că tânăra generaţie trebuie să cunoască trecutul, pentru a nu-i permite să se repete.

Deşi au trecut 66 de ani de la valul deportărilor, cuvântul „Siberia” continuă să mai provoace amintiri dureroase, lacrimi şi, mai ales, frică. O frică strecurată parcă în fiecare celulă a corpului, de care oamenii nu reuşesc să scape.