Două mâini şi o viaţă nouă pentru Vasile Moraru
Sub picioarele sale, şoarecele de la computer prinde viaţă. Deşi nu are studii necesare, în ultimii patru ani a devenit un fel de inginer local, se apucă de reparat orice tehnică, de la laptop până la motocicletă. Îi mai place să joace fotbal. Când merge la bătut mingea, îşi lasă mâinile acasă, pentru că sunt prea scumpe pentru a alerga cu ele. De jumătate de an, Vasile învaţă cu ajutorul a două proteze să-şi suplinească o parte din golul lăsat de absenţa mâinilor.
Pentru majoritatea tinerilor, 14 februarie semnifică ziua îndrăgostiţilor. Nu şi pentru Vasile Moraru, un tânăr de 22 de ani din Chişcăreni, Sângerei. Pentru el, aceasta este ziua când a fost pus la cea mai grea încercare, când totul s-a divizat în până şi după acea zi. Ca să câştige câţiva lei, împreună cu prietenii, a mers în sat să muncească la balotat paie. Maşina, lipsită de dispozitiv de protecţie, l-a agăţat pe băiat de scurtă şi l-a tras spre ea. I-a smuls ambele mâini. Până a fost transportat la Chişinău, după ore bune, medicii au spus că nu-i mai pot salva nici măcar parţial vreunul dintre membrele superioare. Asta se întâmpla acum patru ani. Din acel moment, speranţele tânărului şi ale familiei sale deveniseră cele două proteze, procurarea cărora părea aproape irealizabilă.
Acum câteva zile, când am telefonat familiei Moraru, a răspuns mama, Valentina. (După acel accident, pentru a fi tot timpul aproape de Vasile, şi-a abandonat serviciul. Lucra ca asistentă medicală la spitalul din sat.) Vasile era la pădure, la rărit copacii. Ulterior, tânărul mi-a explicat că el doar le spunea băieţilor ce trebuie făcut şi-i îndemna cu vorba. Pădurarul îl învăţase, mai demult, care copaci şi cum trebuie răriţi. În altă zi, când am contactat familia Moraru, Vasile era la un prieten din sat. Se dusese să-i repare computerul. De când a fost nevoit să-şi limiteze activităţile, şi-a găsit în computere un nou hobby. Nu doar navighează pe Internet, ci şi repară, instalează programe. A învăţat de toate. Mai complicat este atunci când trebuie să dezasambleze sau să repare vreun element tehnic din calculator. A învăţat să explice bine şi clar, iar prietenii să-i fie pe post de asistenţi. El spune ce trebuie de făcut, iar ei execută.
„N-am vrut, dar nici n-am fi adunat atâţia bani”
„Mă trage câteodată să pun eu mâna şi să fac, pentru că îmi pare că aşa bine ca mine nimeni nu va face”, recunoaşte tânărul. Dar ştie că protezele care-i înlocuiesc mâinile sunt prea scumpe pentru a le expune muncilor, plus că foarte multe nici nu poate face cu ele. De aproape jumătate de an, Vasile are protezele multrâvnite. Spera că va putea avea din cele de care arată la televizor, în documentare, care fac toate acţiunile la care te gândeşti. Medicul i-a spus, însă, că astfel de proteze ar putea fi procurate doar peste vreo 20 de ani. S-au gândit şi la transplant de membre. Au reuşit să găsească o clinică în Germania. Au şi mers încolo. Au făcut investigaţii. Era candidatul perfect, dar Vasile a decis să nu facă acest pas. “Costa în jur de 140 de mii USD operaţia, plus vreo 25 de mii USD anual, pentru medicamente. Dacă organismul îţi accepta transplantul, în câţiva ani, toate leacurile acelea îţi distrugeau ficatul. Acolo am văzut un băiat căruia îi făcuseră transplant, dar nu-l acceptase organismul şi trebuia să-i taie mâna. N-am vrut, dar nici atâţia bani n-am fi adunat”, spune Vasile.
Prin nişte cunoştinţe, au aflat despre o clinică din Italia. Au mers şi încolo. Pentru aceleaşi proteze, preţul era mai mic decât în Germania. Acesta a şi fost argumentul decisiv. O bună parte din an au stat în Italia, în aşteptarea protezelor. Între timp, şi mama, şi Vasile au învăţat limba italiană. Mama – din cărţi, Vasile – de pe Internet. Mama – pentru a putea lucra menajeră, asta a şi făcut timp de câteva luni, Vasile – pentru a comunica cu medicul său italian. De altfel, acum vorbesc în permanenţă pe facebook.
„Cea mai mare problemă este îmbrăcatul”
Proteza mâinii drepte este una mecanică şi are o funcţionalitate limitată, fiind controlată prin intermediul unor cabluri de mişcările pe care le face băiatul cu alte părţi ale corpului, umărul, gâtul. Cea dreaptă este mioelectrică. Pentru a produce mişcarea, aceasta foloseşte energia electrică, fiind controlată de electrozii lipiţi pe piele, care preiau semnalele electrice generate de muşchii rămaşi la nivelul umărului. Vasile spune mândru că proteza sa mioelectrică este de ultimă generaţie, de exemplu, laba mâinii se roteşte la 360 de grade. Dar chiar şi aşa mişcările pe care le poate face sunt oarecum limitate. Deschide uşa, duce scaunul, îşi ia de mâncare, tastează, se scarpină în cap. “Cea mai mare problemă este îmbrăcatul”, zice Vasile. Face faţă doar hainelor subţiri, care nu au nasturi şi fermoare. De obicei, este mama lângă el şi îl ajută. Dacă ea e plecată, iar el vrea să iasă din casă, în special iarna, când e frig, sună vreun prieten şi îl cheamă. Telefonul mobil îl poate folosi doar la sunet tare, adică nu-l pune la ureche, ci îl ţine pe masă. Când era la protezare, fusese impresionat de iphone-ul medicului său, dar s-a împăcat cu gândul că nu va putea folosi tehnică cu ecran sensibil la atingere.
Băiatul care, la majorat, înainte de absolvirea liceului, a rămas fără mâini, s-a împăcat şi cu multe alte gânduri: că nu va fi nici poliţist şi nici şofer, că nu-şi poate continua studiile, că are nevoie de ajutor, că nu va mai putea face unele lucruri pe care le făcea anterior. Spune că, dacă aşa a vrut Dumnezeu, înseamnă că ar fi un motiv anume. Sunt o familie de buni creştini. Vasile merge la biserică, iar acum ţine post. Deşi atunci când îşi amintesc de momente mai dificile le dau lacrimile, ei susţin cu tărie că sunt optimişti şi că viitorul le rezervă doar bucurii. Bunica lui Vasile, care l-a crescut de mic şi care locuieşte în vecinătate, deja s-a convins de acest lucru. De mult nu mai trăise aşa bucurie ca atunci când, după protezare, şi-a văzut nepotul cu sacoşa în mână, aducându-i de-ale gurii.
„Ştiu că Dumnezeu îi va recompensa pentru binele făcut”
Valentina este sigură că tot ce au reuşit a fost datorită oamenilor cu inimă mare. Unii i-au ajutat cu informaţii, alţii cu bani. “Aş vrea să le mulţumesc tuturor şi fiecăruia în parte. Să le spun cât de mult preţuim ceea ce au făcut pentru noi. Ştiu că Dumnezeu îi va recompensa pentru binele făcut”, spune mama. În ochii lui Vasile, care ţine capul puţin aplecat, apar lacrimi. În căutarea banilor necesari pentru proteze, băiatul a ajuns cu mama pe la toate uşile la care s-a putut de bătut. De la Preşedinţie până la Primărie. De altfel, de la preşedinte, care pe atunci era Voronin, au fost direcţionaţi către Parlament. Acolo li s-a spus că statul nu are bani pentru aşa ceva. Cineva, totuşi, le-a dat un plic cu 3330 de lei. Deşi nu se aştepta, Primăria Chişinău le-a oferit o sumă bunicică, necesară unei deplasări. Primara din satul lor a organizat un maraton cu colectare de fonduri. Toate şcolile din Moldova de asemenea au adunat bani. Au întâlnit mulţi oameni care le-au dat sume mari fără măcar să-şi spună numele. Şi cei plecaţi peste hotare le-au trimis cât au putut.
Pe contul din bancă, unde putea dona bani oricine, s-au adunat câteva zeci de mii de dolari. Au mai împrumutat de la rude. Nişte datorii mai urmează să le restituie, dar cu siguranţă nu vor reuşi să facă acest lucru din banii pe care îi dă statul pentru faptul că Vasile este invalid de gradul 1, iar mama – pentru că are grijă de el. Din cei 125 de lei, alocaţi de stat, mai rămân doar 5 după ce plătesc abonamentul la Internet. Tata munceşte ca şofer. Deşi este şi el bolnav, nu-şi permite să stea acasă. Mama lui Vasile zice că a bătut pe la toate uşile în speranţa că vor primi o pensie mai mare, dar nu mai are putere. Sunt mulţumiţi că Vasile este sănătos şi că au reuşit să-i pună proteze, restul – contează mai puţin.
Tatiana EŢCO
