Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Doi din trei absolvenţi de…

Doi din trei absolvenţi de la medicină nu mai ajung în sistem

În premieră, Ministerul Sănătăţii (MS) a acţionat în judecată absolvenţii Universităţii de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” (USMF), promoţia 2016, care nu au acceptat să activeze potrivit repartizării în instituţiile medicale, solicitând de la fiecare suma de 235 mii de lei în legătură cu faptul că studiile acestora au fost finanţate din bugetul de stat. Decizia a fost luată în urma recomandărilor făcute de Curtea de Conturi pe motiv că statul investeşte în studiile medicilor şi farmaciştilor, pentru ca, ulterior, aceştia să servească necesităţilor acestui stat.

În 2014, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a realizat mai multe studii referitoare la cadrele medicale din R. Moldova, inclusiv unul econometric, privind costul instruirii lor, care a evaluat investiţiile în învăţământul medical per absolvent, dar şi costul pierderii şi irosirii de creiere. Deşi R. Moldova nu este bogată, îşi permite de ani buni luxul pregătirii din banii contribuabililor a cadrelor medicale care ulterior nu se încadrează în sistemul naţional de sănătate, şi în cel mai bun caz lucrează peste hotare, în alte sisteme de sănătate. Astfel, cetăţenii plătesc taxe, bani din care sunt pregătiţi medici şi alţi lucrători medicali, ca, în final, aceşti cetăţeni, din banii cărora s-a făcut instruirea, să se confrunte cu lipsa medicilor în zonele în care locuiesc şi cu un acces limitat la serviciile medicale, multe chiar esenţiale pentru viaţă. Acest studiu a demonstrat că costul pregătirii unui medic din surse bugetare e de 250-400 mii de lei, în funcţie de specialitate, iar al unui lucrător cu studii medii – 37- 62 mii de lei, în funcţie de ciclul de studii, trei sau cinci ani, şi de specialitate. Real, pentru a avea un medic angajat, MS pregăteşte de fapt trei medici, deoarece doi din trei nu mai ajung la destinaţie şi costul adevărat pe care statul îl suportă pentru a avea în final un medic acolo unde este necesar atinge circa 1 milion de lei. Deci, o mare parte din resursele investite în pregătirea cadrelor medicale sunt irosite fără rost şi nu se valorifică printr-un sistem de sănătate mai bun, ci, de fapt, subvenţionează serviciile medicale din ţările mai bogate.

Niciun stat nu îşi acţionează rezidenţii în judecată

În legătură cu aceste irosiri de resurse, fostul MS a decis introducerea unei practici punitive – restituirea banilor pentru studii, dacă proaspătul absolvent la medicină nu acceptă munca conform repartizării.

De fapt, programele “obligatorii”, care se referă la reglementarea recrutării şi menţinerii obligatorii a medicilor în zonele rurale sau defavorizate pentru o anumită perioadă de timp, se întâlnesc în lume în mai mult de 70 de ţări, precum Australia, Iran, Cuba, Mongolia, Vietnam, Leshoto, Ecuador, Africa de Sud, Venezuela, Malaysia, Japonia etc. În unele ţări măsurile de asigurare a conformităţii programului obligatoriu includ reţinerea înregistrării dreptului la practică medicală până la finalizarea obligaţiilor, reţinerea eliberării diplomei sau impunerea unor amenzi mari. Nu sunt relatate în literatura ştiinţifică de specialitate cazuri când statul şi-ar acţiona cetăţenii în judecată.

Moral, dar şi juridic, luând în considerare cadrul existent (HG nr.884 din 28.12.2015 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la organizarea studiilor de rezidenţiat), autorităţile au dreptul să-şi restituie compensaţiile în cazul în care absolventul nu-şi onorează obligaţiunea de a activa o perioadă de timp acolo unde e strict necesar. În acelaşi timp, apare elementul de respectare a drepturilor omului, şi anume a dreptului la libera circulaţie, care asigură libertatea de mişcare, inclusiv libertatea de a emigra, dar toţi vor recunoaşte că, totuşi, ţările sărace au dreptul de a pretinde investiţiile pe care le-au făcut pentru instruirea cadrelor medicale.

Un medic la 10000 de cetăţeni reduce mortalitatea cu 6%

Programele de servicii obligatorii sunt un instrument de justiţie socială, de asigurare a echităţii în sănătate, prin faptul că acestea permit guvernelor să direcţioneze sau să extindă serviciile de sănătate şi în zonele geografice care nu sunt bine deservite, sau în comunităţile care nu sunt favorizate pe piaţa forţei de muncă şi nu se află în lista de preferinţe a lucrătorilor medicali. Premisa care stă la baza celor mai multe programe de servicii obligatorii este că educaţia sponsorizată de guvern a unui profesionist în domeniul sănătăţii prevede că el este valoros pentru toţi membrii societăţii. Dat fiind faptul că a fost instruit contra unui cost mic sau total gratuit, el are o datorie faţă de ţară şi o perioadă de returnare a practicii sale clinice este justificată. Deseori, aceasta se traduce într-o cerinţă pentru furnizarea de servicii într-o zonă anume, definită de obicei ca „periferie”, „zonă rurală” sau cu „populaţie sub-servită”. S-a demonstrat că creşterea numărului de medici de familie doar cu unul la 10 mii de locuitori duce la reducerea cu 6% a mortalităţii generale şi cu 3% a celei infantile şi a deceselor în urma accidentelor cerebrovasculare (studiu realizat de Johns Hopkins University, SUA, autor Barbara Starfield). La o rată a mortalităţii destul de înaltă, ţara ar trebui să-şi declare foarte clar priorităţile.

Partea proastă e că, la noi, lucrurile întotdeauna se fac pe jumătate şi nu sunt duse până la capăt. Juriştii îşi vor spune părerea, dar se vede clar şi aşa că contractele date au multe lacune şi prin aceasta pierd din greutatea lor juridică. În primul rând, universitatea nu are nicio legătură cu angajarea tânărului specialist, fiind o instituţie responsabilă doar de instruire, astfel încât nu poate subsemna clauzele serviciului obligatoriu, dar apare ca parte în contract. În al doilea rând, la solicitarea compensaţiei financiare contractul trebuie să facă trimitere clară la suma concretă a acestor cheltuieli sau la metodologia calculării lor pentru perioada şi costurile concrete de instruire. Aceste 235 mii de lei sunt aplicate absolut tuturor specialităţilor, deşi costul pregătirii lor este diferit. Conform studiului OMS din 2014, cel mai mic cost îl avea specialitatea medicină de familie – 230 mii de lei. În al treilea rând, contractul trebuie să stipuleze localitatea şi instituţia unde va fi plasat tânărul medic, un fapt agreat de ambele părţi la semnare. Ar fi fost bine să se fi întâmplat şi invers – un tânăr medic să acţioneze în judecată statul pentru că nu îndeplineşte clauzele contractuale – nu l-a asigurat cu locuinţă, după cum a promis, nu îi oferă un salariu decent, ca să nu accepte plăţi neformale de la pacienţi, nu îi oferă şcoală pentru copil, loc de muncă pentru soţ/soţie în aceeaşi localitate etc. Oare la cât s-ar fi ridicat prejudiciul adus? Concluzia este una – contractele date au o putere juridică uşor atacabilă.

Tinerii medici, împinşi la ilegalităţi ca să supravieţuiască

Desigur, statul are aprobat în prezent un cadru juridic de motivare a tinerilor lucrători medicali care acceptă să meargă să muncească în zonele slab deservite, cum ar fi indemnizaţia de 45 mii de lei, pe care tinerii urmează să o primească în trei tranşe divizate în trei ani de muncă şi care nu este deloc motivantă în comparaţie cu bursa unui rezident de peste hotare; asigurarea cu spaţiu locativ, pe care puţine APL-uri o respectă, şi compensarea unor cheltuieli de întreţinere. Nimeni însă nu-şi pune întrebarea: de ce acest cadru funcţionează sau foarte slab, sau deloc? Poate nu este suficient de motivant? Poate nu există instrumente de aplicare? Poate nu este suficient monitorizat? Sunt tinerii specialişti pentru ţara noastră o prioritate sau nu?

Mulţi vot susţine că obligativitatea de a munci conform nevoilor statului este contrară drepturilor individuale ale omului, în cazul dat, ale medicilor. Aceste preocupări, însă, confundă drepturile omului şi preferinţele personale ale medicilor care au beneficiat de educaţia sponsorizată de stat. O cerinţă obligatorie de serviciu, care este clară la momentul intrării în formarea lor profesională, cu greu poate fi considerată o oprimare a drepturilor omului. Atunci când o ţară îşi consacră bogăţia naţională înfiinţării unor şcoli de învăţământ medical şi înscrie studenţi în speranţa că îşi vor folosi educaţia primită pentru a îmbunătăţi sănătatea naţiunii, există o prezumţie rezonabilă că aceştia îşi vor îndeplini angajamentul prin furnizarea de servicii medicale persoanelor care au contribuit la instruirea lor măcar pentru o durată mică de timp (3, 4 sau 5 ani), după care nu se mai păstrează obligaţiunea în faţa statului. Este o strategie care respectă suficient principiile de bază ale drepturilor omului.

Cu o condiţie – statul, exact ca şi tânărul absolvent, are şi el obligaţii: după ce l-a instruit, ar trebui să-i ofere spaţiu locativ sau un salariu care să-i permită închirierea unei locuinţe, întreţinerea familiei, dar şi asigurarea cu toate cele necesare pentru creşterea profesională. Măcar atât, dacă nu poate mai mult. Atunci când salariul net e mai mic decât coşul minim de consum, or, salariul actual nu ajunge aproape pentru nimic, ba chiar medicul e împins la ilegalităţi ca să supravieţuiască, acest contract este unul nul din start, aproape de limita infracţionalului, iar cadrul juridic menţionat – unul slab de tot. Mi s-ar părea corect ca actualul Minister al Sănătăţii şi Protecţiei Sociale să retragă acţionarea în judecată a tinerilor medici, să ajusteze cadrul legal prioritar în favoarea ţării şi sistemului de sănătate, deci şi în favoarea tinerilor medici, care sunt parte a acestui sistem, şi să păşească cu dreptul în politicile de resurse umane, care includ nu doar pregătirea lor fără nicio planificare, dar şi încadrare în muncă, menţinere şi motivare. Altfel, riscă să piardă şi puţinii medici care mai rămân în ţară după absolvire.

Ana NEMERENCO, expertă în politici de sănătate