Dinastia Potoroacă — trei generaţii crescute în altar
A fi preot nu este o meserie. Este un har, o nevoie sufletească, o mare responsabilitate şi un mod de viaţă. În acest spirit a crescut şi tot în acest spirit şi-a educat feciorii. Părintele Valeriu Potoroacă, parohul Bisericii “Sfântul Pantelimon” din Chişinău, reprezintă a treia generaţie de preoţi din familia sa. El este nu doar unul dintre cei peste zece descendenţi ai vestitei dinastii a Potoroacilor, dar şi capul unei frumoase familii.
I-am întâlnit pe cei patru membri ai familiei Potoroacă într-o zi de mare sărbătoare creştină la Biserica “Sfântul Pantelimon”, unde de ani buni părintele Valeriu este preot şi paroh. Am înţeles că nu e o întâmplare că i-am găsit pe toţi grămăjoară, inclusiv familia extinsă: fraţi, veri, unchi, nepoţi. Aşa se întâmplă de când se ştiu şi nici nu-şi imaginează viaţa altfel. Părintele Valeriu a crescut şi şi-a trăit întreaga viaţă pe lângă biserică, tatăl şi bunicul său fiind preoţi. Tot aşa au crescut şi cei doi feciori ai săi, ajutând şi participând la treburile bisericeşti.
De aproape un secol familia Potoroacă şi-a unit destinul cu viaţa bisericească. Pe parcursul a trei generaţii, mai mult de zece bărbaţi au devenit preoţi. Primul, care a şi servit drept exemplu şi model pentru ceilalţi, a fost bunicul părintelui Valeriu, Mihail Potoroacă. Se născuse într-o familie de ţărani, oameni simpli. De la 8 ani a plecat la mănăstire, unde a învăţat diverse meserii. Acolo i-au încolţit dragostea de carte şi dragostea faţă de credinţă. Bunicul Mihail a crescut 10 copii, 4 fete şi 6 băieţi, dintre care 5 au devenit ulterior preoţi.
„Adormeam în şoaptele rugăciunilor lui”
Părintele Valeriu vorbeşte cu multă dragoste despre bunicul său. “Ţin minte cum slujea bunelul când eu eram mic. Când nu mai putea ţine slujbe, a venit să locuiască la noi. Eram adolescent pe atunci, şi seara, până la miezul nopţii, trăgea un pui de somn, după care se trezea şi începea a citi rânduiala de la mănăstire. Lampa de pe noptieră nu se mai stingea. După ce terminam eu de făcut lecţiile sau de citit ce mai aveam, continua bunelul. Adormeam în şoaptele rugăciunilor lui. Bunelul era foarte calm, liniştit, cumpătat şi avea o gândire profundă. La bătrâneţe, nu mai putea să iasă din casă, dar pană la ultima suflare a citit rugăciuni, ca la mănăstire”, îşi aminteşte preotul despre bunicul său, care a trăit până la 92 de ani.
„Bunelul n-a insistat, după cum n-a insistat nici tata, să devin preot, dar întotdeauna şi-a exprimat această dorinţă şi mă sfătuia să merg pe calea asta. Îmi amintesc un moment interesant şi inexplicabil. Tata ne lua tot timpul la biserică. Îmi plăcea să particip la slujbe, să ascult cântările, şi aşa, copilăreşte, puneam degetul pe frunte şi spuneam: eu aicea sunt preot. Când am devenit adolescent, tata mă întreba: ţii minte cum spuneai că şi tu eşti preot?”, povesteşte părintele Valeriu.
„Visul meu era să las o urmă în ştiinţă şi apoi să mă preoţesc”
De meserie Valeriu Potoroacă este inginer, dar deja de 20 de ani a schimbat ingineria şi ştiinţa pe preoţie şi biserică. Mai în glumă, mai în serios, spune că sunt preoţi de meserie şi preoţi de slujire. Zice că el se identifică cu a doua categorie de preoţi, pentru care ceea ce fac este o chemare sufletească, nu o modalitate de a face bani.
În adolescenţă, pasionat de fizică, matematică, Valeriu a decis să susţină examenele de admitere la Institutul Politehnic, Facultatea de Electrofizică. Fiind holtei, a dorit să-şi aplice cunoştinţele. A fost repartizat la o uzină din Ucraina. După trei ani, s-a transferat la Academia de Ştiinţe din Chişinău, dar n-a mai reuşit să-şi susţină teza de candidat în ştiinţe, pentru că a venit perestroika.
„Visul meu era să las o urmă în ştiinţă şi apoi să mă preoţesc. Nu am reuşit. Odată cu maturitatea, începi a gândi mai filosofic şi chiar ştiinţa de care m-am ocupat m-a ajutat să-mi formulez anumite viziuni asupra lumii, asupra existenţei. Nu regret că am făcut studii într-un domeniu exact, că am profesat ca inginer, pentru că mă ajută în lucrarea preoţească”, susţine preotul.
„Tata slujea de parcă îl avea pe Dumnezeu în faţă”
După ce a activat în cadrul Mitropoliei, unde de altfel şi acum este preşedintele judecăţii bisericeşti, a devenit preot. Zice că nu s-a simţit obligat să facă acest pas pentru că tatăl şi bunicul său au fost preoţi şi îşi doreau acest lucru, dar pentru că a simţit această necesitate sufletească. Bunicul Mihail nu a reuşit să-şi vadă nepotul preot. Tatăl, Ilie, în schimb, a avut fericirea să slujească împreună cu fiul său. Şapte ani au slujit împreună, tatăl, fiul şi nepoţii, care ţineau lumânările. Erau trei generaţii în altar. Deşi modest din fire, când vorbeşte despre aceste evenimente, în vocea părintelui vibrează mândria faţă de familia sa.
“Este un avantaj foarte mare că provin dintr-o familie preoţească, pentru că de mic am însuşit lucruri elementare, pe care altă persoană trebuia să le înveţe fiind deja matur. Chiar şi modul de a sluji, de a cânta în biserică se învaţă din familie şi se transmite. Încă îmi stăruie în memorie felul în care cântau în biserică bunelul, tata. Deşi am o voce mai joasă, mă străduiesc să cânt cum cânta tata, care avea o voce foarte frumoasă. Şi nu e vorba doar de cântat, ci şi de atitudinea faţă de slujirea preoţească, de dăruirea de sine. Tata a slujit întotdeauna cu dăruire de sine, indiferent că era sau nu lume în biserică, ţinea aceeaşi slujbă. Tata slujea de parcă îl avea pe Dumnezeu în faţă, aievea. Aşa şi ar trebui să fie slujba preoţească şi spre asta tind întotdeauna”, susţine părintele Valeriu.
„Este o responsabilitate foarte mare”
A fi copil de preot, a recunoscut preotul Valeriu, dar şi cei doi feciori ai săi, deşi am vorbit cu ei separat şi nu au auzit care şi ce a spus, înseamnă nu doar privilegiul de a te afla tot timpul în biserică, de a sta în altar şi de a vedea cum săvârşeşte preotul slujba, dar mai înseamnă şi responsabilitatea de a fi mai precaut, mai atent la felul în care te comporţi în societate şi ce fapte faci, că doar eşti fecior de preot şi nu care cumva să compromiţi numele părinţilor tăi.
Fiii părintelui Valeriu, Mihail, numit în cinstea străbunicului, primul din dinastia de preoţi Potoroacă, şi Andrei, au studiat teologia la Iaşi. Băiatul mai mare tocmai a absolvit şi facultatea de psihologie, iar mezinul, masteratul în negocieri şi relaţii internaţionale. Foarte modeşti, de altfel aceasta fiind şi o caracteristică a acestei familii, şi cu mult cumpăt, cei doi fraţi vorbesc despre probabilitatea ca ei să fie cea de-a patra generaţie de preoţi din familie. “În perspectivă, da, mă gândesc, dar asta este o responsabilitate foarte mare şi consider că trebuie să ai o anumită vârstă ca să devii preot”, susţine Mihail. “Trebuie să fii pregătit nu doar cu facultatea, ci să ai şi experienţă de viaţă, să fii mai matur”, l-a completat fratele mai mic.
„Nu i-am obligat, doar i-am sfătuit să urmeze teologia”
Naşa şi strămătuşa acestora, Ana Grati, pe care am întâlnit-o în aceeaşi zi la biserică, este convinsă că existenţa acestei dinastii de preoţi se explică prin credinţa foarte mare a părinţilor ei, în special a tatălui ei Mihail, bunicul părintelui Valeriu. “Pe tăticul, de când îl ţin minte, dimineaţa, oricât de devreme m-aş fi trezit, îl vedeam cu cartea de rugăciuni în mână, şi seara, pană târziu, tot aşa. Băieţii nu au fost obligaţi, au decis singuri să facă slujire Domnului, că asta ne este apărarea şi nădejdea. Aşa ne-a fost cuibul. Aşa ne-au învăţat părinţii. Am fost mulţi şi vremurile erau grele, dar credinţa nu a fost uitată niciodată în casa noastră”, spune doamna doctoră.
Preotul Valeriu Potoroacă se regăseşte în ipostaza bunicului şi a tatălui său, inclusiv atunci când îşi doreşte ca măcar unul dintre fii să-i urmeze calea. “De mici sunt în biserică, în altar în timpul slujbelor. Precum eram şi eu cu tata de mic. Nu i-am obligat, doar i-am sfătuit să studieze teologia, iar ulterior va fi voia lor ce să facă, pentru că preoţia nu trebuie impusă, de altfel, ca şi tot restul”.
P.S. În perioada 15-20 mai s-a desfăşurat a patra ediţie a Festivalului Familia. De această dată, genericul evenimentului a fost “Împreună suntem o familie”, având scopul să sublinieze importanţa relaţiilor intergeneraţionale şi a valorilor familiei.
Tatiana EŢCO
