Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Dilema soţiei abuzate: a ucide…

Dilema soţiei abuzate: a ucide sau a se lăsa ucisă

Când a ieşit din sala de judecată, cei doi fii ai ei o aşteptau în hol. Ea era cu mâinile în cătuşe. “10 ani”, a spus mama, uitându-se la copiii speriaţi. Au început cu toţii a plânge. Băiatul mai mare, aproape în şoaptă, a rostit: “Asta înseamnă că am să am 21 de ani când ai să ieşi?”. Cel mai mic, mai emoţionat, i-a reproşat că a uitat cartea de rugăciuni acasă, din care motiv a şi fost condamnată.

“Ţi-am spus eu că o să te închidă dacă nu ai rugăciunea. Trebuia să-mi dai voie să mă duc să ţi-o aduc”, zicea printre lacrimi puştiul, care doar cu o lună în urmă a mers în clasa întâi. La fiecare şedinţă de judecată, Veronica îşi lua cu ea cartea de rugăciuni. În acea zi, abia când erau la staţia de autobuz, au descoperit că lipseşte cartea. Copiii vroiau să se întoarcă după ea, dar mama nu le-a permis, pentru că ar fi întârziat la judecată. Băieţii erau convinşi că, de fiecare dată, mama se întorcea acasă datorită rugăciunii. Pentru ei este imposibil de înţeles de ce mama lor trebuie să stea la puşcărie, odată ce nu este vinovată. Doar de atâtea ori au asistat la scene când mama era înjurată şi bătută de către tatăl lor, de atâtea ori au văzut cum ea încerca să-şi ascundă vânătăile sau rănile primite şi de atâtea ori au auzit ameninţări cu moartea la adresa ei.

„Dacă nu mă feream, puteam să fiu în locul lui”

Veronica a devenit văduvă şi deţinută după 9 ani de căsnicie. La începutul mariajului, erau foarte fericiţi şi ea credea că soţul său este un bărbat ideal. La scurt timp însă, lucrurile s-au schimbat. Întotdeauna problemele începeau de la neajunsuri, constată femeia. Nu era zi să nu se certe, iar în ultimul timp şi bătăile se îndesiseră.

Momentul în care s-a întâmplat tragedia şi-l aminteşte zilnic, iar noaptea îi apare în vis. Toate detaliile nici acum nu le poate reconstitui, din cauza şocului prin care a trecut. „Când a ridicat cuţitul să mă lovească, eu am ridicat mâinile. M-am speriat. Am răcnit. S-a oprit cuţitul în os. Când am văzut că el e în stare de-amu şi cu cuţitul, n-am dovedit atuncea să mă gândesc. Amu, mai încoace, mă gândesc că, dacă nu mă feream de dânsul, dacă nu întorceam înapoi, puteam să fiu în locul lui”, îşi aminteşte femeia.

„Zilele tale îs în mâinile mele”

De mai multe ori, Veronica a încercat să divorţeze sau să plece fără ca soţul să ştie. El nici nu vroia să accepte ideea că ar putea fi părăsit şi îi dădea clar de înţeles că această faptă nu va trece nepedepsită. Tot timpul îi spunea că îi este totuna, şi chiar dacă va fi închis, se va întoarce şi o va omorî. “Zilele tale îs în mâinile mele, spunea el. Da’ dacă vrei aşa de tare să te duci şi să divorţăm, du-te la cimitir, ia-ţi rămas bun de la neamuri şi-ai să pleci lângă dânşii.” “Şi unde să mă duc cu copiii?”, se întreba atunci femeia, sperând că lucrurile se vor ameliora. “Mi-era jale de copii, mi-era jale de gospodărie, mi-era jale şi de dânsul, într-un fel, că de câte ori plângea şi se jeluia că nu-i bucuros şi nu şi-o dat seama…”, adaugă după o pauză de tăcere.

Când a plecat ultima oară de acasă, era decisă să nu se mai întoarcă. Ca de fiecare dată, la scurt timp, soţul a urmat-o. Stătea în genunchi şi o ruga să-l ierte. Ca de atâtea alte ori, i-a promis că bătăile nu se vor mai repeta. Ea era convinsă că nu va fi aşa, dar l-a iertat, pentru că băiatul mai mic o implora să o facă.

După nici o lună, bărbatul a venit beat acasă şi a sărit la bătaie la nevastă. “Eu atunci i-am spus: gata, nu mai pot. O lună de zile nu o trecut – tu ai spus că mai mult n-o să se repete. Eu m-am săturat de-amu. Nu-mi iau nimic absolut. Mi-am luat copchilaşii şi te-am lăsat şi dă-mi pace. Îmi iau lumea-n cap şi mă duc unde m-or duce ochii”, a fost fraza pe care soţia regretă că a spus-o. După aceasta au urmat lovituri, cratiţe aruncate, durere, sânge şi, doar în câteva clipe, Veronica a devenit din victimă – criminal.

„Pentru o mamă, în penitenciar, e tare greu”

După doi ani de privare de libertate, departe de casă şi de copii, Veronica a înţeles multe lucruri. Cu multe a reuşit şi să se conformeze. Este oarecum fericită că va sta după gratii mai puţin de zece ani. Chiar şi aşa, acest termen îi pare o veşnicie, în special când se gândeşte la copii, care cresc în absenţa ei.

“Termenele-s foarte mari. Îi uşor a zice 6, 8, 10 ani, chiar şi 20, da’ când să stai în penitenciar, pentru o mamă, e tare greu. O zi e mult. Ştiţi, poate se putea de dat ceva mai uşor, se putea de dat acasă, măcar să nu sufere familia. Ştiţi, ceea ce trag eu e una, dar copiii suferă mult. Cred că se putea de dat, măcar pentru mamele cu copii, ca să steie lângă dânşii, ori ore de lucru, ori, cum se mai zice, uslovna», se gândeşte deţinuta.

Felicitare cu miros de închisoare

Fraţii Dumitru şi Vadim au fost luaţi sub tutelă. Locuiesc la nişte cunoscuţi de familie, în altă localitate. Aceştia primesc lunar de la stat câte cinci sute de lei pentru îngrijirea fiecărui copil. La şcoală, învaţă bine, dar nu au mai primit nicio diplomă de sfârşit de an, ca atunci când era mama acasă. Se ocupă cu sportul şi le place să cânte. Dumitru la trompetă, iar Vadim – cu vocea. Cu familia tatălui nu prea menţin legătura.

Din ziua când şi-au văzut mama pentru ultima oară în libertate, fraţii comunică cu ea prin intermediul scrisorilor. Au trecut doi ani de atunci, şi de fiecare dată când li se face dor de mama, copiii recitesc o scrisoare sau o felicitare cu miros de închisoare. “Scumpul meu fecioraş Dumitraş, te felicit cu ziua ta de naştere. Îţi doresc multă, multă sănătate, fericire, succese mari la învăţătură şi mult noroc. Ca bunul Dumnezeu să te aibă în paza lui oricând şi oriunde. Cu stimă şi cu mult dor, mama.” Copiii au zeci astfel de răvaşe, care încă cel puţin patru ani le vor ţine loc de sfat, mângâiere şi încurajare maternă.

În familie, practic, nu există legitimă apărare

Pentru săvârşirea unui omor, indiferent că este înfăptuit de către un soţ violent sau de către o soţie abuzată, pedeapsa este de la 8 la 20 de ani. Dacă aceasta are loc în stare de afect, se pedepseşte cu privaţiune de libertate de până la 5 ani. A demonstra în instanţă că omorul s-a întâmplat în legitimă apărare sau în stare de afect, chiar dacă este vorba de victima unor abuzuri îndelungate în familie, este destul de dificil şi necesită munca unui avocat bun.

Daniela Misai-Nichitin, vicepreşedinta Centrului Internaţional “La Strada”, spune că atunci când ajunge în instanţă un caz de omor în familie, practic nici nu este analizat din perspectiva legitimei apărări. “Se consideră că e persoană apropiată, cum adică, de ce ar trebui să te aperi? În situaţia când un necunoscut, în stradă, te loveşte şi tu îi răspunzi, chiar dacă sunt leziuni corporale, întotdeauna se găsesc argumente şi probe că asta a fost legitimă apărare – nu te aşteptai, că era noapte şi-aşa mai departe, sunt invocate o sumedenie de circumstanţe… Iar atunci când e vorba de un caz întâmplat în familie, se pun întrebări de felul: de ce nu te-ai adresat la poliţie prima dată? de ce nu ai înregistrat o cerere? de ce atunci când ai ajuns la urgenţă nu ai făcut o declaraţie la poliţie, care cel puţin cu trecerea anilor să poată fi considerată o probă? Înseamnă că asta nu-i legitimă apărare, înseamnă că tu ai comis o crimă, fie că din culpă, fie că din alt motiv”, susţine experta.

Lunar, câte o soţie este ucisă

Studiile arată că fiecare a patra femeie din R. Moldova este bătută de către propriul soţ. În acest an, în urma conflictelor din familii, au fost ucişi 14 soţi, 13 dintre care sunt femei. Putem spune că, lunar, câte o soţie este trimisă în lumea celor drepţi de către cel care i-a jurat dragoste până la moarte.

Procurorul raionului Căuşeni, Ion Oboroceanu, consideră că aceste cifre sunt mari şi îngrijorătoare, iar cazurile respective nu doar puteau, dar chiar trebuia să fie prevenite. “Practica arată că atunci când nu se iau măsuri cuvenite şi imediate faţă de agresori, violenţa degradează şi produce consecinţe mult mai grave. Legislaţia permite ca agresorii sa fie puşi la respect. Problema de bază este necunoaşterea ei de către actorii antiviolenţă, indiferenţa lor, inclusiv a societăţii, şi nedorinţa de a se implica”, este convins Oboroceanu.

Tatiana EŢCO