Viziunea francezilor despre refugiați
Locuim în Franța de cinci ani. Aici sunt mulți imigranți. Toți vin în căutarea unei vieți mai bune. Şi fiecare vine cu tradiția și deprinderile sale. Am avut norocul să cunoaștem o familie de francezi solidari, care ne-au întins o mână de ajutor când eram proaspăt veniți.
Într-o zi, împreună cu soțul, am fost invitați la cină la ei. Chiar înainte de a ieși din casă, am dat peste o postare pe o rețea de socializare care mi-a făcut „pielea de găină”. Erau o serie de filmulețe în care imigranții dădeau foc la mașinile poliției, aruncau bombe lacrimogene. Un adevărat coșmar. Știind că Helene, doamna franceză, este profesară la o universitate prestigioasă din Paris și că face voluntariat cu refugiații, mi-am zis să-i arăt acel video, să vadă ce fac imigranții și să întreb de ce li se mai permite să vină.
Exact când am început cu ea discuția despre refugiați, soțul dânsei discuta cu soțul meu. Când a auzit subiectul și m-a văzut atât de indignată în raport cu imigranții, ni s-a alăturat nouă. Ambii au privit calm filmulețele terifiante, după care au zis că nu toți sunt la fel și că, din cauza câtorva răufăcători, nu trebuie să-i punem pe toți pe același cântar. În plus, m-au convins că imaginile video vin din mai multe țări și că cineva vrea să le facă imigranţilor o reputaţie compromițătoare. M-am simțit jenată, or, și noi suntem imigranți și am venit în Franța cu același scop: să ne facem viața mai bună.
Așa am început să-i adresez întrebări, ca să ajung să am aceleași convingeri și să le prezint celor care sunt mai conservatori față de refugiați.
Cine sunt refugiații și de unde vin?
Helene Nessi: Refugiații cu care am fost în contact sunt în mare parte din Etiopia, Sudan, Eritreea – bărbați africani cu vârste cuprinse între 18 și 45 de ani. Nivelul lor de cultură este eterogen, unii au studii, vorbind și engleza. Majoritatea însă au fost la școală doar până la vârsta de 10 ani și vorbesc doar limba arabă.
Cum comunicați dumneavoastră cu ei?
H.N.: Câteva colege de muncă mi-au propus să fac voluntariat odată cu sosirea unui val masiv de refugiați în orașul Nanterre, în iulie 2015. Împreună am mobilizat mai multe profesoare și studenți, oferind cursuri de alfabetizare.
De ce vă implicați în astfel de acțiuni?
H.N.: Statutul de refugiat este unul special, pentru că aceste persoane nu au avut de ales, ele au fost vânate, amenințate cu moartea. Majoritatea nu au mai putut să trăiască în țara lor. Dar acțiunile mele erau aceleași, chiar dacă aceste persoane aveau doar statut de migrant.
De altfel, dacă aș fi obligată să plec în altă țară, mi-ar plăcea mult să fiu ajutată de cineva. Când mi-am făcut studiile peste hotare, am simțit pe propria piele ce înseamnă să mergi într-o țară străină și să te ciocnești cu problema unei limbi necunoscute, unor noi tradiții și obișnuințe.
Prezintă sau nu vreun pericol refugiații?
H.N.: Personal nu cred că refugiații prezintă vreun pericol pentru băștinași. Eu văd pericolul în situațiile în care ei nu sunt întâmpinați la sosire. Lăsați de izbeliște, le este foarte greu să se integreze într-o societate nouă.
Ce vedeți în ochii lor, în sufletul lor, atunci când aceștia ajung în Franța?
H.N.: Am fost foarte mirată de dorința lor de a studia, de eforturile lor de a se implica mai activ pentru a se integra mai repede în societatea franceză. De obicei, ei se arată nespus de recunoscători și bucuroși de a împărtăși momentele de coeziune dintre ei și profesori. Am remarcat și o nostalgie pe care o au față de distanța care-i desparte de cei dragi, de soții și copii.
Ce mesaj aveți pentru cei care sunt mai conservatori față de refugiați?
H.N.: Fiecare să se pună în locul lor. Ce așteptați de la alții dacă mergeți într-o țară străină? Nu cumva v-ați simți mai siguri dacă cineva v-ar întinde o mână de ajutor?
Ecaterina ȚURCAN HACINA, Franța
