„Și copiii așteaptă părinții”

Niciodată nu m-am gândit cât de important este să-ți intre părinții în casa în care trăiești. Să vină la tine acasă. Să îi aștepți, să le deschizi ușa, să-i lași să-ți binecuvânteze casa cu prezența lor. Niciodată nu m-am gândit la această binecuvântare până nu am plecat să trăiesc acolo unde părinților noștri le este mai dificil să vină.

Timpul trece, lucrurile se schimbă. Spre bine. Și sunt recunoscătoare pentru asta. Toate bune, frumoase, așa cum am visat și mai mult de atât. Dar ceva simți că tot nu ajunge. Și în acel moment începi să le tot spui părinților „Da’ poate veniți la noi?”

Am început să simt de la o vreme încoace o nevoie de-ai vedea pe ei în casa în care trăiesc, în casa care a devenit acasă. În țara care a devenit acasă, iar acasă sunt și părinții, nu? Măcar ocazional. Nu, nu vreau să revin eu la ei. Ci ei să vină la mine. Poate că părinții cred că doar ei așteaptă copiii. Adevărul e că și copiii îi așteaptă.

Am această necesitate de-a lumina casa noastră cu prezența lor. De-a le simți aprobarea și liniștea pentru prezentul și viitorul nostru, pe care o pot primi doar venind. Când vezi cu ochii tăi, e altfel decât atunci când ți se tot povestește.

Visez că într-o zi o să stau cu ochii pe ușa sosirilor la aeroportul orașului în care trăim, cu inima sărindu-mi din piept în așteptarea lor. Să-i cuprind, să le urc valizele în mașină și să-i duc acasă la noi, să ne umple casa de lumină și binecuvântare. Să le spun „Bine ați venit!”.

Știu că vor pleca cu inima împăcată. Știu că grija și neliniștea lor se va potoli. Știu și-mi doresc asta și pentru mine, dar și pentru ei.

Veniți. Noi suntem acasă. Vă așteptăm.

Anastasia Popescu, SUA