Scrisoare pentru Moldova: Ce m-a învățat străinătatea?

Aveam 14 ani când am știut că vreau să plec. Țin minte cum, într-o seară, le-am făcut părinților anunțul oficial. S-au uitat la mine zâmbind, privirea lor parcă zicea: „Vrabia mălai visează”. Dar spune-i nu unei adolescente rebele. Normal că nu i-am ascultat, simțind că visul meu se va împlini. Moldovă dragă, nu mă mai încântai. Nu mă vedeam crescând cu tine. Evoluasem diferit. Din păcate.

I. Totul a început din familie. Părinții mei abia de se descurcau cu cheltuielile, darmite să stea cu noi la povești despre dezvoltarea personală. Ei știau și ne transmiteau ceea ce învățaseră, la rândul lor, de la părinți și de la societate. Eu le mulțumesc că din puținul pe care l-au avut, au reușit să ne transmită bunătatea și zâmbetul și mă închin cu pioșenie pentru sacrificiile și susținerea lor. De mică, mama poate să confirme, trăiam într-o lume paralelă, o lume unde totul era posibil. Lumea asta creată în căpșorul meu a fost posibilă datorită cărților în care mă cufundam la școală și în timpul liber. Nu aș fi fost eu fără ele.

II. Apoi a continuat școala, unde în loc sa se pună accent pe spiritul analitic și pe diferențele care ne formează ca indivizi, se punea accent pe recitatul pe de rost. Am avut noroc de o profesoară superbă de franceză cu care mă conectasem sufletește, care a crezut și a învestit în mine. Ea mă făcea să visez, scriind compuneri aproape la fiecare lecție de franceză, îmi spunea să dau frâu liber imaginației. Așa mi-am creat lumea mea, unde totul era posibil, deși aceste posibilități nu le vedeam în Moldova. Așa, pe când eram liceană, am scris o nuvelă și am participat la un concurs la Paris. Așa participam la olimpiadele de franceză, așa mergeam la filme în versiune originală la Alianță Franceză din Chișinău. Așa cântam Joe Dassin și Edith Piaf în Zilele Francofoniei. Așa am ajuns în Franța. Despre asta, însă, altă dată. Pe scurt, starea mea interioară de la 14 ani m-a condiționat să ajung în situații extraordinare, care m-au modelat pe parcursul vieții și continuă să o facă și acum.

III. Tot în anii de liceu, de neliniștită ce eram, imaginându-mi că există o altă mentalitate și alte moduri de a face lucrurile, decât prin cumetri ori plicuri transmise pe sub masă, am făcut cunoștință cu voluntari din Peace Corps. Doamne, cât de liberi și dezinhibați erau! Cât de simpli și complecși totodată mi se păreau. Îi observam cu atâta sete de cunoștințe – cum discută, cum gândesc, cum se îmbracă, ce planuri au. Pe atunci, engleza mea era de nivel începător și încrederea mea în posibilitatea de a vorbi engleza era sub zero, că doar colegii noștri te luau la mișto dacă încercai sa vorbești cu accentul necesar. De altfel, și „r”-ul francez am început să îl utilizez doar când am ajuns în Franța, și tot din cauza colegilor. Așa suntem, în loc să învățăm, să-i încurajăm pe cei care au reușite, îi criticăm. Așa e mentalitatea.

Pe când eram la facultate în Franța și mă gândeam la un stagiu în Marea Britanie, am cerut informații (cost chirie, cazare, transport, etc) unei colege care studia engleza din școală, care deja fusese în Marea Britanie la masterat, ca să primesc următorul răspuns: „Eu nu cred ca tu ai nivelul necesar de engleză”. Drăguț, nu? Ador când oamenii nu îți răspund la temă, dar îți dau „sfaturi” pe când nu le-ai cerut. De asta cred că nu m-am simțit niciodată bine în Moldova – concurența nesănătoasă și invidia.

În primul an de facultate la Strasbourg, am avut parte de aceeași atitudine din partea colegilor din R. Moldova. Chiar dacă i-am ajutat în primul trimestru, ei nu au vrut să o facă în al doilea, când eu lucram dimineața și pierdeam o parte din curs. Nu înțelegeam atitudinea, dar am mers mai departe și am evitat să ne regăsim în aceleași cercuri sociale. Nu respectam aceleași valori. Străinătatea m-a învățat să nu mai învestesc timp în relații cu oamenii care nu au respectă aceleași valori ca și mine și nu fac eforturi să mențină relația noastră, oricare ar fi ea. Un fel de selecție naturală.

De 13 ani sunt în diaspora. E și aici concurență nesănătoasă, dar nu la fel ca în statul în care m-am născut. Aici, dacă cineva e bun la ceea ce face, este încurajat. Și acum, când revin acasă, tot mai văd cum majoritatea oamenilor sunt interesați ce telefoane ai și în ce haine te îmbraci, ce mașină conduci și dacă ți-ai cumpărat casă de când ești peste hotare. Ah, și nelipsita întrebare: „Când te măriți?”. Ca eu să fiu fericită cu alți oameni în jurul meu, trebuie, în primul rând, să mă cunosc pe mine și să fiu fericită cu mine. La asta lucrez zi de zi, cu mine și cu alții. Oamenii pe care îi întâlnim, nu apar întâmplător în viața noastră. Ei vin ca să ne dea o lecție. Banii care îți permit să cumperi lucruri materiale și vacanțe, te aduc la o stare de împlinire, dar e o chestie efemeră. Eu sunt cineva pentru că am valorile transmise de la părinți și bunei (cei 7 ani de acasă, care constituie 92% din personalitate, restul 8% decidem noi cum le învestim, pentru a fi o variantă mai bună a noastră, zi de zi.)

IV. Ca să finalizez, îmi amintesc de proverbul „Peștele se strică de la cap” – Guvernul R. Moldova. Dacă guvernul ar fi făcut ceva, nu aveam ce să povestesc mai sus, aveam să scriu texte în engleză și în franceză, să laud francezilor și englezilor sistemul nostru educațional sau ultimele activități (culturale, sportive) făcute cu familia. Tu, Guvernule, tu – caracatița, care tot îți întinzi tentaculele peste tot și înghiți ce e mai bun, tu – de 27 de ani, nu ai făcut nimic, nimic pentru a încuraja, dezvolta și valorifica oameni simpli cu capacități, care nu au rude bine plasate ori părinți peste hotare să îi finanțeze. De 27 de ani, dezbini multitudinea de etnii din acest stat, de 27 de ani pui banii din Europa, America și Rusia în buzunarele oligarhilor, lipsindu-i pe oamenii simpli și cinstiți de șansa de a rămâne acasă. Oamenii pleacă fără sfârșit. Unii pentru a strânge bani ca să revină acasă, alții pentru a se dezvolta în special în plan spiritual, după care și financiar. Le este greu în străinătate, uneori mult mai greu decât acasă, nimeni nu le deschide ușa seara și nu îi așteaptă cu mâncare caldă. Nimeni nu îi vede când plâng în singurătate. Nimeni nu îi întreabă cum se simt. Nimeni nu îi întreabă cum e sănătatea lor mintală.

Tu, Moldovă dragă, nu mi-ai oferit aceste șanse. Nu mă înțelege greșit – te iubesc. Vibrez ori de câte ori citesc pe undeva pe Vieru ori Eminescu, mă cutremur când ascult povestirile buneilor despre război, mă mănâncă tălpile când aud Lăutarii și am pulsul de 160 bpm, când o văd pe mama la aeroport. De aia, ne regăsim în diaspora și recităm poezii, scriem articole, gătim sarmale, coacem cozonac și vopsim ouă. Ca sa reînviem din nou. Sufletește.

Mariana Plămădeală, Marea Britanie

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

3 comentarii

  1. Da,tristă istorie,dar stimată doamnă țin să vă amintesc,că nici într-o țară din lume unde se învață,se muncește și se trăiește bine,conducerea nu a oferit legi bune și bunăstare așa simplu și peste noapte…Popoarele sau luptat,au baicotat,au închis drimurile,aeropoartele,fabrici și uzine,nu au cedat,nu au fugit din țară…Au cerut până li sa dat,au bătut până li sa deschis.Au fost uniți și au învins sărăcia,șomajul și multe altele…
    Acum noi,moldovenii să zicem di 1990 încoace ce am făcut noi ? Cât de uniți suntem noi,mai ales acum când sunt rețelele de socializare,la un simplu protest pașnic,vin câțiva oameni de ții rușine ! Pe FB și suntem patru persoane ,care postăm și ne revoltăm împotriva nedreptăților,pe restul totul îi aranjază,totul e bine… Poporul RM este unul laș și indiferent ! Cel mai ușor,e să fugim din țară,din această cauză,mă sufoc,când aud ca-i lovește nostalgia,dorul de mamă,de pască și de nucul de la poartă…toate valuorile acestea au fost mișelește trădate și părăsite conștient.Fiecare și-a făcut alegerea lui…punând pe prim plan bunăstarea familiei sale,sau personală și nimeni nu ales schimbare…

    • Țările despre care vorbiți dvs au fost imperii (Franța, Marea Britanie, Olanda, Spania, Portugalia) și au fost cam tot timpul în războaie sau în căutare de noi resurse, pe când noi am fost la polul opus, adică colonie și nu am dus nici măcar războaie de apărare și acum când ne-am trezit liberi se vede că nu prea știm să ne organizăm și majoritatea aleg să plece pentru că așa e mai simplu, iar cei care rămân vorbesc de luptă, dar uită că pentru luptă trebuie unitate, credință și curaj ceea ce moldovenii n-au și nici n-o să aibă.

  2. ivancelgroaznic

    Ai invatat sa traesti cu konfort, pe lupta facuta de alti. Pentru respekt si bunastare trebue sa lupti la tine acasa, nu sa inghiti povesti si promisiuni electorale de la dodoni si plahotniuci, iara dupe asta sa ingheti iarna in casa iarna si sa cumperi kartofel la pret de gram de aur.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *