Scrisori de migrant: „Dragă mamă, se fac 15 ani de când am plecat…”
Echipa ZdG – Diaspora pornește publicarea unei serii de texte sub formă de scrisori, în care migranții vorbesc celor dragi de acasă despre lucrurile care îi preocupă. Scrisorile sunt adresate atât familiei și prietenilor rămași în R. Moldova, cât și însăși R. Moldova. Dacă doriți să vă alăturați campaniei, nu ezitați să ne trimiteți scrisoarea dvs. pe adresa de email a redacției: zdg.redactia@gmail.com
Dragă mamă,
ori de câte ori te rog să-mi povesteşti despre cum eram de mică, sărăcuţa de tine, oftezi din greu spunând cât de încăpățânată și neastâmpărată eram. Nu ți-a fost ușor cu mine. Mi-aduc și eu aminte câte mofturi îţi făceam dimineaţa, înainte de a pleca la grădiniţă: ba pentru haine, ba că nu mi-ai prins părul cum trebuia sau că nu mai voiam să merg deloc. Multe nebunii am făcut, multe cuvinte care te-au durut ți-am zis, iar tu mereu ai răbdat cuminte.
Îţi amintești cum fugeam de la grădiniţă prin gaura din gard, pe care doar eu o știam și te trezeai cu mine acasă? Dar de cizmele pline cu apă pe care ți le aduceam, după ce jucam hochei pe Botna, când veneam de la școală? Dar de pietrele aruncate peste poartă, când măturam ograda și de tanti care s-a ales cu un cucui și care te-a certat pe tine pentru că eu mă ascunsesem? Poate le-ai uitat pe toate, dar eu – nu, mamă.
Degrabă se fac 15 ani de când am plecat, dar încă mai port în suflet, ca pe niște comori sfinte, mirosul tău, vocea, zâmbetul, orice amintire din cealaltă parte a vieții mele. Când mă apasă dorul, te văd din nou în mintea mea cu un bucheţel de clopoței albaștri, întorcându-te de la deal, sau sub ploaia călduţă cu bulbuci, vara, cu o haină pusă la repezeală pe cap, adunând apa pe la streșini, ori dimineața, când răsare soarele, cu toate orătăniile, câinii și pisicile din gospodărie, alergând după tine, așteptându-te să le dai de mâncare, sau frământând de pâine iarna, pe la 7 dimineața, cu focul aprins în sobă, înainte de a pleca la școală, ori duminicile, vara, făcând plăcinte.
Știu că ai plâns când s-a născut primul tău nepot. Erai îngrijorată și prea departe. Am plâns și eu și tare mult am vrut să fii atunci lângă mine, fără borcane de zeamă și plăcinte, doar tu. Mi-ar fi fost de ajuns. La fel, când ne-am căsătorit, când am botezat copiii. Încercam să-mi imaginez că toți sunteți lângă noi, iar nodurile din gât cu greu se lăsau stăpânite.
Anii au trecut, viața m-a mai schimbat, încăpățânarea am dat-o moștenire copiilor mei și chiar dacă nu mai sunt cum eram mică, eu, mamă, oricum, când înșir hainele, le pun cum vreau eu, cu fața la mine, nu cu fața la drum, cum mă învățai matale. Și în ordinea care-mi place mie. La urma urmei, îs ale mele… De ce ar trebui să se uite lumea la ele? Parcă altceva mai bun n-ar avea ce face.
Aici, lumea e altfel, mamă, și eu cu încăpățânarea mea am reușit să rezist și să fac faţă tuturor încercărilor. Și de strigat mai strig, mamă, dacă mă enervez uneori. Las’ să mă audă vecinii. Crezi că ei nu strigă? Suntem toți oameni.
Mamă, toate cele pomenite în vorbele tale cu „ai să vezi, când ai să fii și tu mamă”, le-am văzut și, de multe ori, m-au durut, pentru că nu te-am ascultat cât a trebuit, pentru că uneori te supăram fără să știu ce zic sau ce înseamnă și pentru că, de multe ori, ar fi trebuit să tac și să observ.
Dar să știi că toate mi-au prins bine, m-au pregătit pentru viață și azi aș vrea să-ți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat. Atât cât ați putut, pentru că e tot ce ați avut. Să mă ierți, mamă, pentru nopțile nedormite, pentru cuvintele ca plumbul, pentru lacrimi, pentru griji și pentru dorul de mii și mii de kilometri care ne desparte. Sărut mâna, mamă. Plecăciune și sănătate. Să ne trăiești mulți ani!
Ana Covrig , Italia
Citiți și primul text din această serie:
