„S-a stins o stea”
Ne-am mutat de curând la Bucureşti. Lumea mă întreabă: „şi cum este?”, „Vă place în România?”.
Da, ne place. Suntem acasă.
Stela Popescu s-a născut în Basarabia. A revenit (s-a refugiat, din păcate, ăsta-i cuvântul potrivit) în ţară, în România, împreună cu mama ei, după ce tatăl său a fost deportat în Siberia în 1940.
A crescut la Braşov. Frumoasă, deşteaptă, dar mai ales talentată, a devenit o mare actriţă de teatru, film şi televiziune, una dintr-acelea care lasă amintiri de neuitat fiecărui spectator, de fiecare dată când apare pe scenă, oricare scenă.
Am văzut-o la teatru. Doar o singură dată, din păcate. Apoi, într-o zi, cu vreo 15 ani în urmă, m-a oprit pe stradă, pe Calea Victoriei, cu microfonul în mână şi cameramanul în spatele ei. Eu evit astfel de situatii, dar era EA în faţa mea, în carne şi oase. Un context feminin, despre frumuseţe. Era moderatoarea unei emisiuni. M-a întrebat ceva despre machiaj şi m-a invitat, iar eu am urmat-o oarecum hipnotizată la o sesiune de make-up. A ieşit totul bine, ne-am complimentat şi salutat cu drag. Două basarabence.
Duminica trecută, eram la unchiul şi mătuşa mea în vizită. Unchiul meu, Mihai, avea ochii trişti, ţintiţi în televizor. Transmisiune live de la Cimitirul Cernica: „Ne-a rămas doar o basarabeancă, mare actriţă şi ea, Tamara Buciuceanu. Dar Stela, Stela Popescu, a fost unică”, a spus el.
„Acum suntem mulţi basarabeni în România, unchiule”, am vrut să-i răspund, oarecum ca să îl bucur. Însă, imediat, m-am oprit. Am înţeles. Unchiul se refugiase şi el în România împreună cu părinţii şi fraţii săi, cam în aceeaşi perioadă. Era vorba de generaţia de basarabeni reîntorşi acasă, care au suferit atât de mult despărţirea de cealaltă casă şi mai ales ruperea de lângă oameni dragi. N-am putut să nu observ cum nodul din gât nu îl lăsa în pace ca, în final, să văd cum faţa unchiului a explodat în şuvoaie de lacrimi. Atât de chinuitor de dureroase pot fi uneori amintirile şi unele pierderi.
Şi în acea dimineaţă ieşisem pe la 8, cum obişnuim în fiecare zi. Pe străduţa pe care mergem spre grădiniţă se întâmplase ceva, era scufundată într-o linişte zgomotoasă şi o gălăgie tăcută. Pe la ora prânzuli, se luminase intrarea într-o curte, cu lumânări şi flori de toamnă târzie. Apoi a venit vestea. S-a stins o stea. Una deosebit de strălucitoare.
O carte pe care am citit-o recent povesteşte despre licurici. Mi-am amintit de ei. Tare îmi plăceau. Ba nu, îi adoram! Îi căutam adesea noaptea târziu, ori dimineaţa devreme. Erau atât de mulţi.
De mult nu îi mai văd. Oare unde-au dispărut?! Licuricii, stelele căzătoare. Aterizaţi pe pământ să ne lumineze, sa ne încălzească, dar mai ales să ne bucure sufletele.
Alexandru Arşinel, copleşit de emoţii, a salutat-o astfel pe scumpa sa colegă de breaslă, de circa 4 decenii: „Stela, drum bun către stele!”
Drum bun înapoi spre casă, Licurici.
Îţi mulţumim pentru tot.
Rodica Cristina Sibova, România
