Principală  —  Blog  —  Diaspora   —   Profesorul moldovean vs. profesorul canadian

Profesorul moldovean vs. profesorul canadian

Primul și ultimul sunet al anului școlar sunt unele din cele mai frumoase amintiri ale mele. Îmi vin în minte și acum imagini ale acelor momente, cu farmecul unui nou început şi marea dorinţă de a învăța mai bine, dar și de final de an, când aștepți cu nerăbdare vacanța, dar ştii că ai şi nişte examene de susţinut. Zgomotoși, veseli, cu bucurii şi mici supărări, au trecut și anii de școală… Dar cum mi-au rămas în memorie profesorii? Tratați cu indiferenţă, ignorați chiar de autorităţi, lucrând în două sau chiar trei locuri. Dacă schițau un zâmbet, era unul trist, dacă zâmbeau mai mult – doar datorită succeselor copiilor la unele teme.

În ceea ce privește educația mea, după cei șase ani de acasă, cele mai bune studii preuniversitare le-am primit în satul meu de baștină, în pofida crizei de atunci din sistemul educațional, când insuficiența cadrelor didactice era nemaipomenit de acută. Profesorii plecau din școli, fie părăsind țara pentru un trai mai bun, fie pensionându-se. Tinerii specialiști ori ocupau locurile vacante de prin orașe, ori nu erau destui pentru a acoperi necesarul de personal al instituțiilor școlare. Au fost trimestre întregi fără ore de matematică, limbă și literatură română, limbi străine; de informatică nici nu mai zic, căci sala de computere devenise pustie imediat după prima instalare a acelor mașini. Așa că a învăța să lucrezi la un computer rămânea doar un vis. Acest curs a avut aceeași soartă și la Chișinău, unde mi-am făcut studiile ultimii patru ani de liceu. Se zvonea că aurul pe care-l conțineau calculatoarele era atracția spărgătorilor. Atât de bine își făceau treaba, încât nici FBI-ul nu le-ar fi dat de urmă, darmite organele de ordine din R. Moldova.

Datorită unor oameni de afaceri, sau doar generoși, care au donat computere școlilor (așa, cel puțin, a fost în comuna mea), apoi granturilor străine, situația s-a îmbunătățit. După care, prin aplicarea unor proiecte guvernamentale care constau în alocarea unor surse financiare pentru tinerii profesori care se angajau în școlile de la sate, a fost suplinit personalul didactic, influențându-se pozitiv şi asupra fluctuației acestuia. Salarizarea foarte slabă din branşă, care, până la urmă, vizează inteligența unei societăți, a rămas ca o gaură neacoperită, iar scăderea numărului elevilor agravează și mai mult situația. Poate veţi zice că eu nu mă aflu acolo și nu știu, dar am rude și prieteni care activează în acest domeniu și văd dezamăgirea pe chipurile lor, înțelegând multe şi din conversațiile cu ei. Din păcate, această dezamăgire crește de fiecare dată când îi revăd. Uneori, chiar dacă nu le spun lucrurilor pe nume, se simte o lipsă motivațională și tentaţia de a lăsa totul și a lua calea străinătăţii. Studiile, care (știu și eu, că am fost studentă acolo) sunt de o calitate slabă, dar costisitoare în raport cu venitul oamenilor, plus restul cerințelor venite de „sus”: reprofilări, masterat, doctorat, care se achită din cont propriu, nu se justifică. Unde e motivarea de bază, adică sursa care aduce scânteia și menține focul aprins?

Fiul meu frecventează o școală canadiană deja de patru ani (de la vârsta de 5 ani, primul an e unul pregătitor). Nu am cules informația pe care o relatez în continuare din interiorul sistemului educațional, provine din observațiile zilnice şi din experiența de elev a fiului meu și a mea ca părinte. Graţie calendarului lui de la început de an, care include zilele de vacanță statutară și cele de dezvoltare profesională a profesorilor, deja îmi pot face un plan al activităților lui, inclusiv al celor extracurriculare. Zilele de dezvoltare profesională ale profesorilor sunt programate cam o dată pe lună, vinerea, când e și zi scurtă de școală. Copiii nu au ore, iar cadrele didactice, presupun, îşi revizuiesc activitatea, analizează rezultatele elevilor, poate au și sesiuni în cadrul cărora se documentează cu privire la noile regulamente, metode de predare, notificări şi multe altele. E timpul când învață ei înşişi și îşi înnoiesc bagajul de cunoștințe. Profesoara copilului meu, ca şi toți ceilalţi profesori, are asistenți, care o ajută şi cărora le deleagă sarcini zilnice. Mai sunt și voluntarii, care fie au nevoie de experiență, fie, pur și simplu, le place să lucreze cu copiii – citesc cu aceștia, îmbunătățindu-le abilitatea de a citi, care înglobează și înțelegerea textului. De asemenea, sunt copii care au nevoie de explicații în plus la matematică sau la alte discipline. Voluntarii mai ajută și la o mulțime de sarcini administrative sau muncind la bibliotecă.

Toate întâlnirile și schimbul de e-mailuri cu profesoara sunt la un nivel profesional. Am discutat mereu cu calm, iar dacă copilul are anumite puncte slabe sau dificultăţi, acestea sunt depăşite pornind de la punctele lui forte, găsindu-se modalitățile potrivite de a-l încuraja și a-l face să crească. Întâlnirile și discuțiile sunt individuale, nicidecum în grup, iar reușitele colegilor fiului meu – confidențiale. Nici copilul meu nu știe la ce nivel se află în raport cu alții din clasa lui.

Educaţia în şcolile publice este gratuită, incluzând şi rechizitele copilului, acestea achitându-se din bugetul alocat de guvern pentru bordul de educație local. Un salariu al unui profesor începător de clasele primare este de aproximativ $45 mii CAD pe an, plus bonusul şi beneficiile medicale care nu sunt incluse în cele acoperite de medicină. Salariul crește cu cât profesorul avansează în categorie, la care se mai adaugă și experiența.

Oare când vom vedea şi profesorii din R. Moldova mai fericiți, mândrindu-se cu statutul lor de intelectual, şi nu jenându-se de el?

Lilia Sturza, Calgary, Alberta, Canada