Principală  —  Blog  —  Diaspora   —   Priscila

Priscila

Pe Priscila am cunoscut-o, practic, imediat după ce am ajuns în Spania. Emigrase ceva mai devreme din Chile. S-a adaptat uşor, deoarece vorbea o spaniolă colorată şi mai evoluată decât a unor băştinaşi.

Stătea într-un apartament confortabil peste două edificii, era populară în mahala şi în tot satul pentru zâmbetul cald şi priceperea de a lega interesant capăt de vorbă până şi cu necunoscuţii. Avea două fiice, serviciu stabil, timp de ieşit cu soţul în week-end la cafele. Mulţi prieteni. Două maşini vechi, jerpelite, dar necesare pentru ritmul lor agitat. Seri de meşterit rarităţi artizanale. Bani de o viaţă decentă.

Nimic nu prevestea schimbări nefaste, dar ţara pornea să se scufunde în criză şi destinele oamenilor simpli începeau a se retracta ca plasticul la căldură. Priscila a rămas însărcinată. A pierdut serviciul, apoi a renunţat la o maşină, apoi la cafele, în sfârşit n-a mai avut cu ce să achite casa şi a întors cheile la bancă. A trecut în chirie, în aceeaşi mahala, şi Dumnezeu i-a mai dat un copil.

Către acel moment Priscila a înţeles că Dumnezeu are mare încredere în ea, dacă îi trimite copii atât de frumoşi, scumpi şi doriţi. Căci crizele trec, ca şi banii, ca şi ipotecile, ca şi maşinile, ca şi casele, ca şi toate nimicurile materiale, dar copiii sunt sensul şi motivul din care va supravieţui – pentru ei va găsi puteri să iasă cu sufletul neîntinat din orice mlaştină.

Şi iată stăm peste 10 ani la etajul şase al unui bloc luxos de pe malul Mediteranei, într-un apartament alb ca neaua, mirosind a briză cu Lancome şi Givenchy, cu care tocmai am terminat de dereticat împreună. Privim prin fereastra străină valurile zburlite şi sorbim în voie cafeaua adusă la pachet, mâncăm clătite cu brânză şi stafide. Priscila între timp a schimbat câteva case cu chirie, a pus pe picioare patru copii, are o mică afacere, iarăşi are două maşini, dar bune.

Vorbim despre copii, căci de ei nu ni se dezlipesc niciodată minţile; despre soţi – s-ar putea şi doar de bine, dar nu-s de faţă şi trebuie să fim obiective; despre oameni, boarfe, mâncare, bani care niciodată nu ajung, mărunţişuri şi planuri mari. Stăm practic acolo unde am visat să ajungem, foarte departe de unde ne-am născut. Prindem rădăcini, ne opunem intemperiilor, savurăm momente rare de linişte. Povestim istorii de succes ale unor emigranţi realizaţi – unităţi desigur, dintre milioanele care şi-au pus viaţa în pericol pentru a o îmbunătăţi cât de cât, ceilalţi – adică majoritatea – au supravieţuit fără sprijin, în necunoscut, ca şi noi – şi acesta e un mare merit. Priscila e o companie uşoară, ia lucrurile aşa cum sunt, glumeşte fin, râde zgomotos, gesticulează artistic, îşi asumă imperfecţiunea şi o tolerează în orice fiinţă vie. Cu dânsa, ca la mama acasă, secretele se îngroapă, rănile se vindecă, nesiguranţa se cerne, frica se pierde, viitorul devine clar şi pe puterile tale, speranţa prinde a încolţi.

Liliana Ganga-Rostea, Spania