Povestea mea de emigrant: „Lucram împreună cu soțul pe ambulanță și încercam să supraviețuim cu 2200 de lei pe lună, în apartamentul părinților”
Am plecat din Moldova acum 8 ani. Ne-am stabilit în Canada, Alberta. Primele gânduri legate de plecare mi-au venit încă pe când eram studentă. Nu era o cauză unică, plecarea fiind o consecinţă a mai multor factori, începând cu şcoala şi terminând cu familia. Ţin minte foarte bine clipa în care acest gând mi-a venit pentru prima dată în minte. Eram la biblioteca universităţii. Studiam dintr-un manual nou de fiziologie – Gayton, proaspăt tradus din engleză şi editat în România. Era scris de un profesor din Mississippi, SUA. M-a frapat cât de uşor de înţeles era materialul din acel manual, procese complexe ca transmiterea impulsului sinaptic sau depolarizarea muşchiului cardiac, în care nu reuşeam să mă descurc nici cu toate manualele ruseşti, româneşti sau moldoveneşti, luate împreună. În Gayton, toate erau redate în aşa fel, încât creierul meu le absorbea uşor, ca un burete. Un manual plin de exemple clare şi desene amănunţite de calitate, făcut special pentru a conferi claritate gândirii studentului. Anume acest manual mi-a deschis o altă lume a medicinei.
Atunci am înţeles că medicina asta plictisitoare pe care o facem noi la universitate este, în realitate, nemaipomenit de interesantă. Prima încercare de a pleca în SUA am făcut-o la 18 ani. Fără succes. Apoi, împreună cu soţul, am încercat repetat, dar iarăşi am eşuat. Au urmat încercări de a pleca în Irlanda. Zadarnic. Lucram împreună cu soţul pe ambulanţă şi ne străduiam să supravieţuim cu 2200 de lei pe lună, în apartamentul părinţilor.
Ţin minte, toţi prietenii noştri aveau salarii mult mai mari, lucrând în vânzări sau în nişte companii, în timp ce noi, după 9 ani de studii la medicină, nu căpătasem nimic. Realizasem că această profesie nu era nici pe aproape ceea ce-mi închipuisem eu în bibliotecă, ţinând Gayton-ul în mâini. Doar uneori mai simţeam fluturaşi în burtă, amintindu-mi de manualul american de fiziologie… Am decis să depunem actele pentru emigrare în Canada şi, de data asta, cu succes.
Am încercat în 2013 să ne întoarcem în Moldova. Am revenit cu toţii: eu şi soţul ne-am reîncadrat în sistemul medical, copiii – la şcoală şi grădiniţă. Am trăit, însă, o mare dezamăgire, realizând că în tot acest timp, cât am fost plecaţi, nu că nu s-a îmbunătăţit nimic, ci chiar s-a înglodat şi mai mult. Şi copiii au suferit un şoc intelectual profund, trecând prin sistemul nostru de învăţământ. Ne-am întors în Canada, pentru că era imposibil. Atunci am înţeles un lucru – omul, odată plecat, odată văzând cum poate fi viaţa, nu mai poate reveni acasă fără să-l macine gândul că a greşit. Noi nu mai revenim pentru totdeauna.
E ireal să mă gândesc la nişte condiţii în care aş putea reveni acasă. Poate, dacă ar fi un sistem medical sănătos, profesionist, care ar trata pacienţii fără să se gândească la profit; poate, dacă ţara ar investi în sănătatea omului, dacă ar echipa instituţiile medicale cu tehnologii performante, care să ajute medicii să-şi facă datoria în condiţii cu adevărat medicale, dacă medicii ar fi stimaţi şi plătiţi după merite; poate, dacă ar dispărea corupţia, dacă şcolile şi universităţile s-ar ocupa cu adevărat de educaţia oamenilor, investind în ei dragoste, înţelegere şi răbdare, dându-le o educaţie actualizată, la nivelul educaţiei din ţările dezvoltate; poate, dacă s-ar crea condiţii normale de viaţă, cu venituri stabile; dacă oamenii şi-ar schimba atitudinea şi ar arăta că le pasă, dacă toţi cei care au încălcat legea în Moldova ar nimeri la puşcărie, dacă legea ar fi lege, respectată de toţi, dacă justiţia ar fi una curată şi cinstită şi dacă viaţa omului în Moldova ar fi preţuită, atunci ne-am întoarce şi nu am mai vrea să plecăm nicăieri.
Violina Ahtemenciuc, Canada
