O dezbatere la salon

E o zi cu soare în Dublin. Intru în Salonul preferat pentru manichiura cu Shellac. Mă apropii de recepționistă și îi comunic ora programării, după care ea mă direcționează spre pe canapea. Îmi torn un pahar cu apă infuzată cu portocală și mentă. Mirosul de acetonă și ojă parcă îmi pișcă nasul, dar mă acomodez treptat la el.

Ușa de la intrare se deschide și se închide de câteva ori, când clientele care nu au programare sunt informate că pentru astăzi nu mai sunt disponibilități. Peste o clipă, numele meu e rostit fără accentul irlandez, cu „r”-ul puternic pronunțat. Mă ridic și întâlnesc ochii unei doamne, care îmi arată unde să iau loc. Îmi suflec mânecile și îi întind mâinile. Femeia mă întreabă aproape imediat de unde sunt. Îi răspund în română că sunt din R. Moldova.

Ochii îi strălucesc mirați și îmi răspunde în rusă că și ea e din Moldova. Îi spun că nu prea vorbesc rusește, dar înțeleg totul, dacă îi este mai comod ei să-mi vorbească în rusă. Îmi spune că în română se descurcă mai greu, dar oricum îmi vorbește următoarea oră doar în română. 

Conversația, în astfel de situații, începe de regulă cu întrebarea „De când ai venit în Irlanda?”, la care eu răspund că m-au adus părinții când eram mică, în urmă cu 16 ani. Ridic din nou ochii și îmi dau seama că femeia e probabil cu câțiva ani mai în vârstă decât mama și atunci parcă se trezește în mine lecția de adresare corectă „față de cei mai mari”,  cu „dumneavoastră”. Irlandezii nu au această regulă de „respect față de cei mai mari”. 
Deci întreb:

— Dar dumneavoastră de când ați venit în Irlanda? De trei luni.

— O, recent! Cum vă pare Irlanda? V-ați acomodat? 

Femeia începe să-mi scoată shellacul precedent, pilind repede în stânga și dreapta. Culoarea roz se preface în praf, iar ea spune:

— Nu prea, e grea acomodarea cu vremea de afară și cu engleza, dar și fără prieteni, rude, unde mai pui că stilul de muncă aici e altfel. Am lucrat în alt salon prima lună, cu irlandeze, ele nu sunt prea pricepute în unghii, dar venitul e mai bun.

Nu îmi plac stereotipurile, dau din cap și realizez că vin de ceva timp anume la acest salon și nu cred că am avut vreodată o manichiuristă irlandeză. Nu realizez cum ajungem să vorbim despre Comunitatea Europeană, când ea îmi spune:

Și în România, și Ucraina mai demult trăiau oamenii mai bine, în comparație cu Moldova, dar acum e haos și la ei, ca și la noi. Credeam că aici va fi mai bine. 

Poate mai demult părea așa pentru că România și Ucraina erau singurele țări în care moldovenii puteau călători și oamenii nu știau cum e și în alte părți, dar acum compară stilul de viață, răspund eu, când o durere ascuțită îmi trece prin degetul mic, după ce un strop de sânge dispare repede, șters de tamponul muiat în acetonă. De fapt, continui eu, ultima dată când am trecut prin România am văzut mari schimbări de infrastructură, străzile sunt mai bune decât erau înainte de a intra în UE. 

Ehh, da, dar se bagă în datorii foarte mari, toți banii sunt luați cu mari procente și numai pun țara în datorii, tot ei vor trebui să întoarcă banii, asta e și problema comunității astea. 

Până la sfârșitul celui de-al treilea strat de ojă, am dat mai mult din cap, ascultând-o pe doamna aceea, care la sfârșit mi-a spus că a fost foarte bucuroasă de discuție, deoarece cu irlandezele nu prea reușește să schimbe vreo vorbă. Am mulțumit și eu, luându-mi mâinile înapoi, având o culoare palidă perfect aplicată pe unghii. 

În drum spre casă, îmi tot juca prin cap schimbul nostru de opinii. Îmi părea rău că nu am confruntat și a treia oară chestiunea cu datoriile României sau măcar nu am întrebat de unde e informată despre așa ceva. Mă întreb de ce m-am simțit incomod să o contrazic. Poate nu era vreun folos, doamna părea ferm convinsă de ideile sale. Poate că respectul față de „dumneavoastră” a fost cel care m-a oprit. Nu știu, dar tare sper să ne mai întâlnim o dată să schimbăm din nou oja și sa continuăm dezbaterea.

Mariana Verdeș, Irlanda