Mustul dintr-o toamnă italiană 

Cum arată, în ochii unui străin, toamna în Italia? Nicicum. Trebuie să o cauţi pe la poale de munte, acolo unde sunt copaci mulţi, măceșe coapte sau porumbrele, ca să te bucuri de grămezi de frunze îngălbenite, căzute la pământ și de liniștea ce încet-încet coboară și ea, ca după o transhumanță. Toamna italiană nu prea are miros. 

Nu. Nu miroase a must, a mere, a gutui. Sau, cel puțin, așa e pentru noi, străinii. Nu are gust de struguri Moldova şi nici de nuci plouate, date jos de vânt. Toamnele italiene sunt curate, n-au glod, nu sunt voalate cu fum, pentru că arderea frunzelor și a crengilor e interzisă aici prin lege. Deci, fum – deloc!

„Toamnele, în Moldova toamnele”, cum sunt? Sunt la fel ca mamele, zicea cântecul. Da, mame ce ne-alină dorul, mame chinuite, muncite, pline de griji, haotice. Într-o zi – blânde şi frumoase, în alta – triste şi plângăcioase. Un anotimp în care dorul se face mai simțit. Dor de lucruri și de oameni pe care ni le-au oferit doar acel loc – acasă. 

Fernando e pensionar. Este bunic, dar și tatăl unui copil de clasa întâi. Ocupaţiile lui de câţiva ani sunt petrecerea și aducerea copilului de la şcoală, însoţirea lui la activităţi extraşcolare şi în parc, în zilele de joi – fotbal cu amicii și îngrijirea viei şi a grădinii, pe care le are în afara Veronei, sâmbăta şi duminica – sunt strict pentru familie. Are energie și vitalitate de vândut, un simț al umorului bine dezvoltat. Îi place să stea de vorbă mai ales cu femeile. Din cauza asta, soţia lui îl ceartă deseori. 

Îmi amintesc că avea mâinile negre într-o zi de sfârşit de septembrie, şi le tot ascundea la spate, până a mărturisit ruşinat ce are. Culegea poama! Face vin și anul acesta. Atât mi-a trebuit să aud.

Ehhh, Fernando, de-ai şti tu de câţi ani eu nu mai beau must…

Şi care-i problema? Vino marţi aici, şi-ţi aduc! 

Am crezut că vorbeşte aiurea, cum fac italienii de multe ori – vorbesc mult şi fac puţin. Am greşit. A venit într-o marţi, punctual că un ceas elveţian, cu o sticlă Schweppes de gin tonic plină cu must, nişte pahare şi un zâmbet până la urechi.   

Ne-am aşezat la o masă în parc, am mai chemat vreo doi părinți şi am gustat câte puţin din proaspăta licoare, toţi ascunşi şi parcă ruşinaţi de ochii parohului şi ai voluntarilor care îngrijesc acel loc. Şi când te gândești că era doar must – proaspăt, dulce, fără vreo pişcătură de limbă. Părea că în acel moment făceam ceva nu prea frumos, inacceptabil, mai ales pentru locul unde ne aflam atunci.

Cineva a refuzat să i se toarne mai mult de o gură, de frică să nu i se ridice la cap. Mi-am dat seama că mulți nu cunosc formula 0% alcool. N-au avut ei treabă cu mustul şi cu procesul pregătirii vinului, în general. Mi s-a părut ridicol, dar, din respect, m-am limitat la doar la o observație: „E fără alcool, oameni buni”. 

Nu mai băusem must de vreo 15 ani, iar amintirile legate de el şi de tehnologiile legate de vin în general au adus atâta voie bună şi căldură sufletească în conversaţia cu cei prezenţi! Ne-am adus aminte de copilărie, de păscutul vacilor, de culesul poamei şi de jocurile în care ne jucam pe când eram mici. A fost tare plăcut să aflu că italienii născuți la sat până în anii 70 au avut cam aceeași copilărie ca a mea. În timp ce savuram din must, am început să ne delectăm mintea cu bucate –  era ora cinei și aici Fernando a pomenit de fasole cu șorici și mămăligă, iar Maria, moldoveanca de lângă mine, și-a amintit de cighiri. 

De la mâncare, am trecut la rachiu – „samogon” sau „grappa”. Am râs cu poftă, pentru că aparatele lor „handmade” de făcut grappa erau asemănătoare cu ale noastre de făcut rachiu. Testul cu focul din lingura cu rachiu îl aveau și ei. Acum, la ei, e interzis – amenda e prea mare. Așa au dispărut și curajoșii de a mai face grappa.

În acest an, Fernando a cules 350 kg de struguri. I-au ieșit vreo 7 damigene de must. L-a pus la păstrat în vase și zice că, peste 7-8 zile, va trebui să-l schimbe în altele, pentru a îndepărta sedimentul depozitat. Peste 20 de zile repetă procedura până se face vin. Zice că e multă muncă cu vinul, că nu bea mai deloc, dar îl face din plăcere.

— Așa e, şi când te gândești că tatăl meu avea vreo 5 butoaie (de 500 l și de 300 l), iar pe an ajungea la 2000 l de vin, pe care-l folosea în scop comercial precum și pentru necesitățile familiei, i-am replicat.

Au făcut toți cei prezenți ochii mari, nu le venea să creadă. Fernando încerca în gând, însă cu voce tare, să transforme litrii în damigene. Le-am povestit cum pregătea tata butoaiele cu papură, cum culegem poama, toamnă de toamnă, împreună cu bunicii, despre cada mare de stejar plină cu must ce foșnea sub spumă, despre mâinile tatei când scurgea vinul, despre teasc și testele pe care le făcea mama în primăvară cu borcanele mici de vin din fiecare butoi, pentru a vedea dacă nu se schimbă culoarea.

Au ascultat atent, s-au minunat și cred că mustul a schimbat în mințile tuturor ceva în acea seară, iar eu, la rândul meu, mi-am făcut o concluzie – „Tutto il mondo e paese”, adică „Lumea toată e un sat”, în care se petrec lucruri similare. 

Ana Covrig, Italia

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *