JurnalDeEmigrant. Durere în rate

Vacuum. Vid. Vid. Vacuum. Vacuuuuuum…

O bulă protectivă s-a format în jurul meu. În ea totul se aude mai încet. Prin ea multe nu ajung la mine. Se izbesc de pereți și nu îi pot străpunge. În jur – forfotă. Oamenii dragi plâng. Eu nu simt nimic. De ce? Cum am reușit asta? Ce se întâmplă cu mine? Nu contează! Important că nu doare. Așa e mai ușor. N-aș putea găzdui în mine atâta suferință odată. Ce bine e în bula asta. În vacuum, în vid, când nu doare.

Aeroport. Despărțire. Toți plâng, ne îmbrățișează. Din bula mea, scot forțat o singură lacrimă. Ce greu e să simți când ești piatră. Le dau din mână. Mă întorc. Înaintez. Scârț! Simt în spate cum o mică fisură și-a făcut drum ca un pârâiaș pe coconul în care m-am ascuns. Prezentăm pașapoartele. Din stomac în gât vine un nod. Dureros. Dur. Începe să doară, iar coconul e pe cale să explodeze. Un gând micuț îl poate face țăndări. Controlul bagajelor. Cu nodul crescând, mă mobilizez. Curge o lacrimă. Forțez să o țin, să nu fac drum la altele. Bula e încă întreagă. Nu simt nimic. Ce bine e să nu te doară.

Aeroporturi, escală, oboseală. Aeroport! „Welcome to the US”. Băi, da ce bine sună! „Thank You very much”. Zâmbesc. Ieșim. O văd pe Mihaela! O strâng în brațe cu tot dorul de ea adunat. Câteva clipe, sunt fericită.

Taxi. Oboseală. New York. Oraș deprimant. Bula e în pericol. Podul de fier de peste geam o apasă tot mai tare. Șuruburi enorme. Construcția de metal. Trenuri, trenuri, mașini, gălăgie. Casă străină. Cosmin adormit în lacrimi…

STOP! „Nu te mai uita pe geam, întoarce-te în pat, încearcă să adormi”, îmi spune vocea din capul meu.

–Nu pot. Nu mi-e somn. Nu pot dormi.

–Mereu ți-e somn. Du-te și dormi. Nu te mai uita pe geam. Închide ochii. Imaginează-ți că ești acasă.

–Dar nu sunt!

–Imaginează-ți perna ta, noptiera și ușa de la balcon deschisă.

–Dar nu sunt acasă! Nu pot! Nu sunt acasă? Nu sunt… Vreau…

–Nu. Te rog. Oprește-te.

–Vreau. Vreau acasă!

Noapte. Ora 3. Bula mea a explodat! Zgomotos, dureros. Greu, ca podul cela nenorocit de peste geam.

Plâng. Tot ce n-am plâns de o săptămână. Simt! Mult mai mult decât mi-aș fi putut dori. Doare, mai mult decât pot suporta. Mi-e frică. Vreau acasă. Vreau să mă fac mică și să urc în brațele mamei. Și totul să devină doar un vis urât.

–Termină! Ți-ai dorit asta dintotdeauna.

–Nu mai vreau! Vreau acasă!

–Acasă e sărăcie. Acasă nu îți plac grădinițele, școlile, mizeria și fumul de țigară din bloc.

–Toți se descurcă, m-aș descurca și eu. Cumva am crescut și noi acolo. Acasă aș deschide acum geamurile și ar intra aer rece de afară.

–Da, da, aer cu miros de mucegai din subsol.

–Nu miroase mereu urât!

–Ba da, miroase! Termină să te minți! Nu te mai victimiza atâta, vezi partea bună a lucrurilor. Simte, plângi, dă-ți voie, dar nu o lua razna.

–Vreau acasă.

Îmi sărut fiul dormind. Strâng mâna soțului. Poate în brațele lui pot fugi când mă doare? Ce bine e în brațele lui mari și calde. În ele durerea se înmoaie.

Calm. Vacuum? Cam așa. Ne trezim. Ne mobilizăm. Taxi. Autobuz. Caut mâncare. Oh! Mai avem și stomacuri? Le-am luat și pe ele de acasă? Ce rău mai poate durea sacul ăsta pentru mâncare. De parcă nasc iar. Bum! Bula mea se sparge din nou. Stau jos pe o valiză și plâng. Mă uit la cele trei genți mari în care ne-am împachetat tot ce-am mai putut salva din trecutul nostru. S-a dus naibii tot. Tot ce am făcut, tot ce a contat, tot ce am iubit. Doare! Ce tare doare!

Calm. Autobuz. Adorm. Vapor. Adorm. Ajungem pe o insulă ce aduce mai mult a poveste, dar nu mă pot bucura de asta. Mă uit la camera de hotel, nu seamănă deloc cu casa noastră și asta mă întristează. Scot din valize lenjeria de pat adusă de acolo unde acum o zi se numea „acasă”. Îl așternem. Bag nasul în plapumă și inspir cât mă țin plămânii. Închid ochii și mă simt pentru o clipă acasă.

–Mămică! Te rog, vreau acasă! Te rog, te rog, mămică! Vreau la casa noastră. Acasă e mai bine. Nu-mi place aici. Te rog, mami, hai acasă.

Dulcele meu copil, dacă aș putea să-ți iau durerea.

Cuvintele lui Cosmin cad peste inima mea ca un ciocan deasupra unui pahar de cristal și o fac cioburi. Dur și repetat. Iar și iar. Poc! Poc! Poc! Bum! Din nou! Înghit nodul. Liniștesc copilul. Adorm. 3 noaptea. Deschid ochii, acum nu vede nimeni, e sigur! Dă-i drumul! Explodez din nou. Doare cumplit. Sunt în panică, mi-e frică, vreau acasă! O stâncă enormă de tristețe, durere și dor mă strivește. Nu mai pot. Pentru câteva clipe mă gândesc că ar fi mai ușor să mor. Mă uit la omulețul care doarme lângă mine și alung acest gând nebun. „Va fi bine! Va trece!”- mă liniștesc. Am mai trecut prin aceeași durere a pierderii de multe ori. Am experiență. De ce nu doare atunci mai puțin? Să știi și să simți sunt două lucruri diferite.

4:30. Fug în brațele calde și mari. Acolo e bine. Durerea e mai blândă. Mă liniștesc. Ce bine e când poți lua durerea în rate.

Anastasia Popescu, vulpea.com