Îmi este dor de casa părintească
De fiecare dată când deschid portiţa noastră, parcă aş intra în altă lume. Aici se respiră altfel, mai curat, mai liniştit, mai bine. Aici totul este altfel.
Aici dorm şi visez cel mai frumos. Aici mănânc cel mai gustos. Şi, de sunt tristă sau îngândurată, aici parcă toate îşi găsesc un rost. De când am plecat prima dată departe, la studii, am înţeles că locul acesta este magic şi mă atrage ca un magnet.
Mi-aduc aminte cum uneori, vara, mama rămânea să spele rufele până noaptea târziu. Anume în acele seri eu adormeam mai greu şi, deşi mi se lipeau ochii de somn, nu puteam să dorm, ştiind că ea stă singură afară. Îmi făceam treabă să ies, ziceam că nu am somn sau că nu mă simt prea bine, doar ca să stau cu mama. Mă uitam cum scutura şi întindea cearşafurile pe sfori, iar acel miros de curat, de proaspăt, care învăluia toată curtea, l-am îndrăgit atât de tare. Îmi este dor de acel miros. Mirosul casei noastre. Mirosul mamei. Mirosul copilăriei mele.
De când am plecat şi mai departe, prea departe, am tânjit şi mai mult după toate.
În aceşti ani, am dus dorul brazilor noştri frumoşi, apei de la izvorul din vale, dor de cântatul cocoşului dis-de-dimineaţă, de orăcăitul broaştelor în liniştea nopţii, de venirea cocostârcilor primăvara, dor de mirosul cozonacului de Paşti, de cărările din gradina spre cireşi sau zmeură, de culorile toamnei noastre, de uratul şi colindatul din Ajunul sărbătorilor de iarnă, de datul cu sania şi de atâtea altele, prea multe.
Îmi este dor de Moldova mea, dintotdeauna.
Rodica Cristina Sibova, Italia
