Principală  —  Blog  —  Diaspora   —   „Fuga, fuga la bunei…”

„Fuga, fuga la bunei…”

Casa bunicilor noştri, pe când eram mici, era ca un mic parc de distracţii pentru noi, nepoţii. Plăcerea de a sta la călduţ, pe cuptor, când părinţii ne lăsau în grija bunicilor, pentru noi era imensă. Şi nu trebuia să ne zică ei ce să facem sau cu ce să ne jucăm, cum fac azi părinţii, noi singuri ne găseam de treabă. Un sertar vechi plin cu nasturi de tot felul, de diferite forme şi culori, era atracţia noastră principală. Petreceam ore în şir numărându-i, sortându-i. Din când în când, puneam câte unul în buzunar, cel mai original poate, pentru a-l „lua” acasă fără să ştie bunica. La amiază, ea ne alinta cu câte o străchinică de borş şi posmagi scoşi dintr-o pungă veche, aninată într-un cui, pe cuptor. Nu ne aşeza la masă, ci tot acolo, pe cuptor, mâncam. Întindea un prosop alb de in, pe care tot ea l-o fi ţesut. Mare era bucuria ei când ne vedea cât de bine mâncăm. Eu eram şi mai bucuroasă, deoarece mâncare mai gustoasă ca la bunica nu era pe lume.

Ferestruica mică era pentru noi un mod tare eficient de a analiza curtea vecinului, dar şi o bună vitrină pentru magazinul nostru improvizat, în care se vindeau tot hainele bunicii. Între timp, bunica trebăluia şi ea în cămară, ca orice gospodină, mai frământa aluat pentru pâine, mai aducea apă de la fântână, intra, ieşea de multe ori, şi noi în joaca noastră de copii uitam de ea şi n-o căutam, aşa cum făceam cu mama. Dacă ne permitea bunica să ne dăm jos de pe cuptor, ne mai găseam de treabă pe pervazul uneia din cele două ferestre din cămară, avea şi bunica eau de cologne, şi nu un flaconaş, ci mai multe, îmi plăcea să le miros… Probam şi ochelarii ei, îmi mai puneam în gât câte o cruciuliţă uitată pe acolo, mai citeam în caietul ei cu sărbători religioase/reţete culinare.

Broderiile de pe pereţi, semnate cu iniţialele surorilor mamei, multe fotografii, una peste alta, înrămate, te făceau să răscoleşti cu multă îndrăzneală în amintirile bunicii…

Din când în când, apărea un cotoi gras, tărcat, lipit mereu de poalele bunicii, atât de tare, încât uneori ea, săraca, nu mai reuşea nici să meargă, nici să stea pe loc. O încolăcea cu coada ca un şarpe şi, până nu-i dădea ceva de mâncare şi nu-l mângâia sub barbă, n-o lăsa în voie.

Anii au trecut, noi am crescut, ne-am împrăştiat prin lume, însă căldura bunicilor o simţim şi acum, când suntem adulţi, chiar dacă nu-i mai avem de mult printre noi.

Copiii noştri, cu părere de rău, îşi văd rar bunicii, o dată la un an-doi. Nu ştiu ce înseamnă să dea o fugă până la ei, ca să vadă ce mai fac, sau să ajute la ceva, să-i colinde de sărbători sau pur şi simplu să meargă cu ei la strâns nuci, ciuperci, măceşe, aşa cum o făceam noi. Şi nici vorba la telefon cu ei nu e aceeaşi, mai uită câte un cuvânt, se mai plictisesc, ori e prea mult de povestit. Fraza „Dacă nu am avut parte eu, măcar copiii mei să aibă” e deviza majorităţii celor ce au plecat în străinătate. Am auzit-o şi chiar am spus-o în gând de multe ori eu personal… Cu anii însă, ne dăm seama că le-am oferit bunuri de valoare materială, care, poate, dacă am fi rămas în Moldova, nu le-ar fi avut, dar i-am privat de lucruri mult mai importante. Căldura bunicilor, moşilor şi mătuşilor, verişorilor nu poate fi cumpărată… Câţi dintre noi, cei plecaţi, n-ar schimba, poate, orice – iphone, tabletă, xbox sau play station – pe o sărbătoare petrecută alături de cei dragi, pe o plimbare până la vie cu bunicii, pe săditul unui pom în compania verilor… Plătesc amar de scump copiii noştri!

Câtă bucurie e în ochii lor când îşi revăd bunicii şi cât de frumoase le sunt istorioarele cu impresii din vacanţă pentru şcoală: „Bunica mea are o vilă mare şi o grădină cu mulţi pomi fructiferi, are vacă, un câine şi găini. Asta-vară, m-a învăţat a mulge vaca. A fost foarte interesant. Aş vrea să stau un an măcar la ea în vacanţă.”

Pentru ei Moldova e sinonim cu libertatea.

Ana COVRIG, Italia