De la poliţie, cu dragoste
Interviu cu ofiţerul din Unitatea de Prevenţie a Crimelor, Yuliya Wold
De Yuliya Wold am aflat la o adunare a vecinilor (În SUA se numește The Neighborhood Watch). La aceste adunări, vecinii de cartier se întâlnesc cu ofițerii de la Departamentul de Poliție a orașului Everett să discute problemele cetățenilor și, totodată, să facă cunoștință față în față cu polițiștii care muncesc la noi în oraș. Ofițerul prezent a vorbit cu mare respect despre Yuliya și despre lucrul pe care ea îl face pentru comunitatea noastră. M-a intrigat faptul că la Departamentul nostru de Poliție avem nu numai o femeie-ofițer, dar o femeie migrantă din fosta Uniune Sovietică. „Trebuie numaidecât să vorbesc cu ea”, mi-am spus. Yuliya s-a dovedit a fi un interlocutor mult mai interesant decât mi-am închipuit – deschisă, veselă și deșteaptă.
Deci să începem cu începutul. Cine sunteţi? De unde veniţi? Cum aţi ajuns în SUA?
Sunt Yuliya Wold, născută în Odesa, Ucraina. Am venit aici pentru prima dată în 1998 cu un grup de copii orfani, care au fost aduşi în Statele Unite de o organizaţie de caritate, în timp ce învăţam la Universitatea Naţională din Odesa. Aveam atunci 16-17 ani. După ce am terminat universitatea cu diploma de matematician, m-am mutat aici definitiv. Era 2003. La Departamentul de Poliţie din Everett lucrez din 2011, adică de 7 ani.
Cum v-aţi hotărât să deveniţi un ofiţer, fiind matematician de profesie?
Este o istorie interesantă. Când am împlinit 30 de ani, am vrut să fac ceva semnificativ în viaţă şi am decis să fac un ride-along (o iniţiativă când cetăţenii civili fac o plimbare în maşina de poliţie cu poliţistul de serviciu, iar acesta le arată cum poliţia lucrează). Cineva mi-a sugerat să fac un ride-along de genul ăsta. Mi-a plăcut imediat.
Ce vă place cel mai mult în profesia dvs.?
Elementul de imprevizibil. De la un minut la altul, nu ştii ce se va întâmpla. Anterior, cu diploma mea de matematician, am lucrat în domeniul bancar. Totul era atât de previzibil. Ştiam cu o lună înainte, zi de zi, ce se va întâmpla. Cu slujba mea curentă, nu am idee ce se va întâmpla mâine şi asta-mi place foarte mult.
Schimbarea de profesie e drastică, dar pun pariu că matematica şi abilităţile analitice vă vin acum la îndemână, nu-i aşa?
Sigur că da. Eu, de fapt, sunt destul de vorbăreaţă, îmi place interacţiunea cu oamenii. Îmi lipsea elementul ăsta în munca anterioară. Acum sunt mereu afară, vorbesc cu oamenii şi mă bucur de asta. De când m-am făcut ofiţer de poliţie, cel mai mult mă mândresc cu faptul că am devenit un negociator pentru ostatici, lucru care de fapt, s-a realizat graţie faptului că-mi place să vorbesc cu oamenii. Deşi, acum lucrez mai mult cu prevenirea crimelor. Fac o mulţime de campanii de informare a publicului despre siguranţă, începând de la cum să-şi protejeze casele, businessul de hoţi şi terminând cu acţiunile întreprinse în caz de un atac armat.
Cât de dificil este pentru o femeie, mai ales fiind migrantă, să devină ofiţer de poliţie?
Întotdeauna am fost un copil înflăcărat, aşa că ştiam de la început ce vreau de la viaţă. Aici mi s-a oferit ocazia să caut şi să-mi găsesc pasiunea adevărată. Cu privire la dificultăţi, cred că în America este mult mai uşor decât în ţara mea natală. Îmi dau seama că acasă nu reuşeam să-mi fac un nume dacă nu cunoşteam pe cineva, dacă nu aveam legăturile potrivite sau o grămadă de bani. Aici nu am pe cine mă sprijini, sunt singură cu copiii mei. Mama mea, bunicii mei, toţi sunt acasă. Dar sincer, orice obstacol pe care l-am întâlnit a fost mult mai uşor de depăşit, deoarece oportunităţile sunt în abundenţă aici. Apropo, în afară de mine, mai avem doi ofiţeri ucraineni, doi fraţi care lucrează aici. Au emigrat când erau mici de 4 şi 6 ani. N-aş spune că a fost prea dificil să devin ofiţer. Am făcut un test în scris, care a inclus şi matematica, iar apoi un test la rezistenţa fizică: la început cursa de 300 metri, apoi o milă şi jumătate, un minimum de 70 de împingeri de braţe (push-up) într-un minut. Apoi, am trecut printr-o procedură de verificare destul de riguroasă care a durat mult, pentru că majoritatea vieţii mele a fost petrecută în afara ţării. I-au contactat şi bunicii mei din Ucraina. Am făcut până şi un test la poligraf. Deci, au verificat cine sunt şi ce reprezint ca persoană până s-au hotărât să mă angajeze şi să-mi dea arma în mână. Apoi, am avut un interviu cu şeful de poliţie şi adjunctul lui şi ei mi-au oferit un loc de muncă, cu condiţia că trec testul de vedere şi cel medical. După, am mers la Academia de Poliţie în 2011. Aceasta a durat 5 luni şi apoi am făcut 4 luni de instruire pe teren, adică aici, pe loc.
Cum vă descurcaţi cu minorităţile, mai ales dacă apare barieră lingvistică? Aveţi resurse disponibile pentru minorităţi?
Desigur. Avem câţiva ofiţeri care sunt bilingvi, chiar şi multilingvi. De asemenea, avem o linie telefonică lingvistică accesibilă pentru noi, pentru a vorbi cu traducătorii la telefon.
În afară de bariera lingvistică, există şi alte dificultăţi cu minorităţile? Cum vă descurcaţi cu oamenii care nu înţeleg cum funcţionează legile în SUA?
Le explicăm. Comunicarea cu publicul este o parte a serviciului. Pentru mine, este mult mai uşor să mă conectez la comunităţile de migranţi, pentru că sunt şi eu migrant. De fapt, ăsta este primul lucru pe care li-l spun. Aici, la Colegiul de Comunitate din Everett, au forumuri pentru refugiaţii veniţi din toate ţările lumii. Prima întrebare care le-o pun este de unde au venit şi care a fost experienţa lor anterioară cu poliţia. Majoritatea spun că au avut o experienţă negativă cu poliţia în ţara lor. Atunci, le explic ce pot să aştepte de la noi aici. Spre exemplu, le spun că dacă poliţia rutieră îi opreşte, trebuie să stea în maşină cu mâinile pe volan. Odată, am ajutat un om care era speriat şi se temea să sune la numărul de urgenţă 911, pentru că abia venise în ţară şi a nimerit într-un accident, unde altă persoană l-a lovit cu maşina, dar a fugit de la locul faptei şi el nu ştia ce să facă.
Aveţi o zi care ar fi cea mai memorabilă? Aţi menţionat ceva despre negocierea de ostatici…
Da, fac parte dintr-o echipă de negociere a ostaticilor, care la rândul ei, face parte din echipa numită SWAT. Echipa SWAT este compusă din ofiţeri din trei oraşe alăturate, care constă dintr-o echipă tactică, adică ofiţeri cu căşti care sparg uşile, cam aşa cum îi arată la televizor – coordonatorii care livrează echipamentul şi 6 negociatori. Eu sunt una dintre acele 6 persoane. Ţelul nostru este de a scoate din casă în mod paşnic o persoană, care este baricadată. Spre exemplu, o persoană cu intenţii suicidare sau o persoană care e ostatic în casă. Din păcate, rezoluţia nu este întotdeauna paşnică. În timpul negocierilor avem roluri diferite: negociatorul principal, cel secundar sau antrenorul, care ascultă conversaţia telefonică şi face notiţe, dar nu vorbeşte. Singura persoană care vorbeşte este negociatorul principal. Avem o persoană care ţine legătura între echipa de negociere şi echipa tactică şi centrul de comandă. La fel, avem o echipă de informaţie care culege toate datele despre persoana cu care suntem în contact: cine sunt membrii de familie, care sunt problemele lui, dacă are o istorie de boli mentale. Deci, fiecare are o sarcină diferită. Într-un caz recent, eu am fost negociatorul principal. Am fost trimisă acasă la o persoană intoxicată, care ameninţa să-şi împuşte părinţii. Din fericire, părinţii au reuşit să scape din casă şi eu am rămas să negociez cu persoana baricadată. Acest tip a fost foarte interesant, negocierea mergea greu, deoarece el mai mult striga cuvinte de batjocură. După vreo 8 ore, în sfârşit, l-am convins să se predea cu o parte de echipament cu care s-a baricadat. L-am adus la poliţie şi l-am lăsat să doarmă pentru că era incredibil de intoxicat. Mă bucur că am rezolvat situaţia paşnic, nimeni nu a fost rănit. Este un sentiment fantastic când ştii că ai fost o parte la o rezoluţie paşnică.
Ce schimbări au loc în activitatea poliţiei atunci când preşedintele ţării se schimbă, ori există o continuitate în faţa vânturile politice?
Aşa ceva nu ne afectează deloc, deoarece preşedintele este parte a guvernului federal. La nivel de stat, fiecare are legile sale şi, câteodată, legile de stat sunt mai stricte decât cele federale. Aici, spre exemplu, suntem guvernaţi de statul Washington şi de propriul municipiu, în acest caz, oraşul Everett.
Aţi spus că aveţi copii. De ce vârstă?
Am doi băieţi de 14 şi 11 ani. Sunt copii buni şi foarte disciplinaţi. Învaţă bine la şcoală. Unul dintre ei este un înotător fantastic, iar celălalt se ocupă cu atletica uşoară şi joacă fotbal. Deci, sunt foarte activi. Am grijă să fie ocupaţi şi să aibă responsabilităţile lor.
Dacă ar trebui s-o luaţi de la început, aţi face această cale din nou?
Fără nicio îndoială. Îmi place meseria mea. Am avut două intervenţii chirurgicale la genunchi şi alte două intervenţii medicale la tendon de când am început să lucrez aici, ceea ce n-a fost vesel deloc, dar aş fi făcut-o din nou într-o secundă, în fiecare zi. Îmi place foarte mult slujba mea.
Irina VanPatten, SUA
