Principală  —  Blog  —  Diaspora   —   De ce nu mai vreau…

De ce nu mai vreau să lucrez la bancă

Pe când eram lucrător la bancă în R. Moldova, în viziunea multor clienți ai băncii eram ca niște hoți de milioane, care, pe lângă faptul că primeam salariu, mai adunam și economiile oamenilor. Salariul era mizer pe atunci. Cred că salariul actual al unui reprezentant al departamentului clienți, numit și casier, mai continuă a fi mizer, chiar dacă au trecut aproape 10 ani din momentul în care am renunţat să mai lucrez în sistemul bancar.

Sunt în Canada de 8 ani și aici mereu mi-a fost frică să iau un post de muncă la o bancă. Dar sunt client, ceea ce mă face să mă aflu mereu de partea opusă a „tejghelei”.

În Moldova, am trăit un haos timp de un an și jumătate, o muncă deloc remunerată, dar destul de responsabilă. Unde sunt implicați bani, acolo nu e muncă, ci frică, îngrijorare. Poate, așa e scris în metodologia activității acestea? Pe lângă frica de bani, era și nemulțumirea clienților, care mereu căutau gâlceavă, fie pentru că așteptau prea mult la coadă, fie pentru că aveau relații, care, știți bine, aduceau lacrimi prin presiuni și pedepse. Despre eficiența liderilor mă gândeam să tac, dar fie ce-o fi, or, lipsea orice eficiență. După cum se știe, angajatul e clientul companiei în care lucrează, cei de la resurse umane nu prea știau. De sondaje anuale, revizuirea locului de muncă, ce-ți place și ce nu-ți place, nu am auzit niciodată în practica activității băncii. Sunt, de fapt, niște instrumente de care orice companie, mică sau mare, ține cont, pentru a măsura eficiența organizației, iar evaluarea individuală a fiecărui lucrător, executată de managerul direct în colaborare cu departamentul de resurse umane, arată progresul fiecărui angajat, evidențiază punctele forte și momentele potrivite pentru avansare. Asta era soarta oricărui funcționar bancar, mai ales a celui de la ghișeu.

Am zis mai sus „coadă”, nu, domnilor, era o adunătură care îți stătea în cap, la propriu. Cine oare știa de confidențialitate? Păi, e momentul ca toată lumea să fie instruită. Orele de educație civică, protecție și sănătate în public ar fi necesare nu doar în școli și universități, dar și la locul de muncă, și individual. Poate greșesc când mă refer la asta, dar realizez că cei veniți în Canada, printre care și eu, cunosc aceste lucruri. Merg foarte des aici la bancă, în scopuri personale ori pentru compania la care lucrez – depunere de cecuri de cele mai multe ori, mai rar – consultanță sau revizuire cu managerul de cont a produselor bancare care mi-ar fi de folos și aș putea să le obțin personal. Toți cei care așteaptă să fie deserviți stau în rând cuminți și la o distanță de cel puțin 2 metri de la ghișeu. Dacă îmi vine rândul, nu mă apropii fără să văd semnul reprezentantului. Poate fi un semn cu mâna sau un salut, bunăoară: „Bună, ce mai faceți? Cu ce vă pot ajuta? (Hello! How are you? How may I help you?)”. Cel mai interesant e că, pentru filialele mici, nici nu există benzile ce indică linia de rând, iar oamenii stau în așteptare unul după altul și nimeni nu taie rândul, nimeni nu e grăbit, nimeni nu scapă trenul. Aici, în niciun caz nu se tolerează agresivitatea, lipsa de politețe.

De ce nu mai vreau să lucrez la bancă? Pentru că frica de un sistem ineficient de administrare merge la braț cu tine oriunde. De multe ori, am întrebat reprezentanți ai departamentului clienți de la băncile de aici cum e să lucrezi într-o astfel de funcție. Mi-au răspuns ușor: „E bine, îmi place!”. Citeam pe chipul lor: „Oare de ce mă întreabă, e un lucru ca toate celelalte…”. Nu pot spune că aș fi răspuns la fel când eram casier la o bancă din R. Moldova.

Lilia Sturza, Canada