Curaj. Dor. Viitor

Primii care au plecat din Moldova fac parte din generaţia Curaj (anii ’90), aşa cum îi numesc eu pe cei care au traversat mii de kilometri ascunşi în roata de rezervă a camioanelor, în covoare ori au mers săptămâni întregi prin păduri cu tălpile însângerate, numai să ajungă într-o ţară în care pot să trăiască, nu doar să supravieţuiască. Pentru ei, limba străină era o necesitate pentru a-şi găsi un loc de muncă, un colţ de trai şi posibilitatea de a trimite bani copiilor rămaşi acasă.

Apoi valul generaţiei Dor de prin 2000. Majoritatea celor plecaţi la început nu şi-au văzut copiii ani de zile, riscând nici să nu fie recunoscuţi atunci când se vor revedea. Soluţia găsită de ei nu a fost să se întoarcă în Moldova. La ce bun? Ci să-şi ia copiii şi să se stabilească în ţara care le-a oferit libertate, securitate, justiţie, oportunităţi. Pe atunci, limba străină vorbită în familie era un triumf personal, o recompensă pentru cât efort au depus ei ca familia lor să fie fericită.

Şi generaţia Curaj, şi generaţia Dor au emigrat pentru un prezent mai bun decât îl oferea Moldova.

Generaţia actuală, pe care o numesc eu sugestiv Viitor, chiar migrează pentru viitor. Mie îmi place să fac cunoştinţă cu noul val de imigranţi, având şi eu acest statut de aproape un an în Irlanda. Scopul nostru este să descoperim, să ne aventurăm pe noi meleaguri, să trăim; să nu fugim. Şi iată că pentru noi limba străină este un cadou al prezentului pe care trebuie doar să învăţăm cum să îl folosim în folosul nostru. Noi, cei care locuim într-o altă ţară decât Moldova sau România, avem parte de educaţie bilingvă şi putem să o oferim copiilor noştri în mod absolut gratuit.

Da, trebuie depus efort când în jurul copilului nostru doar engleză (sau italiana, franceză, rusă ş.a.) se vorbeşte. Mai sunt cazurile când părinţii sunt de diferite naţionalităţi, respectiv numărul de limbi vorbite în casă creşte. Dar imaginaţi-vă ce viitor interesant vor avea copiii noştri poligloţi! Câte uşi deschise, ce bagaj cultural sau câte oportunităţi, inclusiv financiare va avea. Ca în bancul cu pisicul care lătra la şoarece.

În casa noastră, de exemplu este regulă că se vorbeşte DOAR în limba română. Şi pentru că suntem în mijlocul unei societăţi vorbitoare de engleză, încercăm să-i citim de două ori mai mult în română pentru a-i îmbogăţi vocabularul cu acele cuvinte pe care noi nu le folosim în limbajul nostru de zi cu zi. Şi nu doar din dragoste de ţară. Lăsăm patriotismul deoparte acum. Ci pentru că aşa îi transmitem lui Bogdan identitatea noastră, reuşim să fim noi înşine, creând astfel o legătură specială în familie.

Natalia Luncaș-Ionel