Cum ne creştem copiii

În decembrie 2005, pe când mă aflam la Strasbour, ajunsesem să cânt în cor la un concert de Crăciun în Munster, Alsacia. Îmi plăcea mult, se făcea aproape un an de când făceam parte din acel cor și nu mă deranja faptul că aparţine unei biserici şi că-s catolici și protestanți. Aveam orchestra prezentă la fiecare concert. În calitate de dirijor era un profesor de la Conservatorul de muzică din Strasbourg. Se cânta din Liszt, Haydn, Lickl, iar atmosfera era una extrem de prietenoasă.

Curiozitatea colegilor pentru țara de unde vin nu-mi displăcea, ba chiar mă bucuram să le povestesc despre aceasta, deoarece dorul de casă creștea, iar vorbindu-le eu mă alinam.

„Mica imigrată”, cum mă numea un prieten francez, era în plină descoperire a unei lumi noi, a muzicii clasice, precum şi a multor altor lucruri pe care le vedea şi le simţea prima dată.

Concertul din Munster a fost unul de succes – multă lume, emoții, dar și multă veselie. La sfârșit, am fost invitați la un pahar de vin și kugelhopf – un fel de pandoro alsacian. În sala adiacentă catedralei era bine, cald, toată lumea părea mulțumită.

Fără să-mi dau seama, mă apropiasem prea mult cu spatele de masa pe care erau așezate paharele şi am dat jos vreo trei. Toate s-au spart. Am muțit şi am roșit. Spre marea mea uimire, toată lumea s-a întors cu fața spre mine și a început să bată din palme, zâmbind. În acea agitație, am vrut să mă aplec şi să strâng de pe jos ce stricasem. Având geanta pe umăr, am mai atins și am spart încă două pahare. Îmi venea să intru în pământ de jenă, lumea însă aplauda şi mai tare.

Aşa e la ei – nimeni nu mi-a reproşat şi nu mi-a cerut nimic pentru paharele stricate. Acea întâmplare m-a încurajat mult, dar şi m-a pus pe gânduri.

Mi-am amintit de cănuţele stricate, de geamul spart, de cearta adulților, la fel și de faptul că jumătate din cănuţele de acasă le dusesem la şcoală. Regula era că dacă strici ceva, trebuie să aduci în loc. Mă întrista acest fapt. Într-un timp, evitam să privesc noaptea luna, de frică să nu stric iarăşi ceva. Glumise cineva dintre copii și eu chiar credeam asta.

Veți zice că e din cauza sărăciei, dar cănile stricate erau din perioada „înfloritoare”, geamul spart și pus la şcoală de tata – la fel. Parcă aveam de toate, dar de ce şcoala nu avea? De ce nu era vesela infrangibilă, doar se ştie că, de obicei, copiii sunt mai stângaci şi o pot strica oricând?

După doi ani de la acel concert, am aterizat în Italia. Aici altă minunăţie – deseori poţi vedea agățate la balcoane, la terase sau la uşi funde de culoare roz sau albastre și tot neamul de berze cu nume pe ele. Asa se dă de știre că în casa respectivă s-a născut un copil, băiat sau fată, şi spune şi numele ce i-a fost dat.

Şi sistemul şcolar e diferit. Nu există adunări cu părinţii, începând de la grădiniță şi până la universitate, cu excepţia celor de început de an. Rareori, se mai convoacă nişte şedinţe generale, de obicei, cu scopul de a informa părinţii despre noile schimbări din instruire.

Există însă colocvii individuale cu fiecare părinte, de două ori pe an, cu ziua şi ora stabilite din timp. Astfel, se evită arătatul cu degetul, discutatul problemelor copilului în public. Cu notele situaţia e aceeaşi – nimeni nu știe ce şi cum are fiecare copil, iar majoritatea părinților nici nu se interesează de notele altora. De obicei noi, cei din țările estice, suntem afectaţi de acest subiect. Aici contează starea emoțională a copilului, pe când adunările colective cu părinţii, convocate în Moldova, nu fac decât să înrăutăţească complice lucrurile în cazul multora. Pedepsele, scoaterea la careu, arătatul cu degetul, nu fac un copil mai puternic și mai sigur în propriile forțe.

În Moldova, să nu dea Domnul să strici ceva, pe undeva, nu doar plătești paharul, ci tot setul. Când se află că o femeie e însărcinată, apar replici de tipul „mare treabă” sau „a lu’ cutare iar îi gravidă”, își face griji lumea cu ce-ai să-l mai hrăneşti și pe ăsta. În Italia însă o femeie însărcinată este o minune, un nou-născut înseamnă bucurie nu doar pentru familie, ci pentru întreaga comunitate.

În Moldova, societatea s-a obişnuit să-și culpabilizeze copiii de mici. Îi discriminează în funcţie de note, port sua tunsură. Deseori, copiii sunt privaţi de cel mai important drept – cel de a creşte alături de părinţi, în dragoste şi armonie. Ei se dezvoltă într-un mediu în care domină frica, agresivitatea şi nu pot avea decât un viitor nesigur, cu tot soiul de probleme.

Noi, adulții, ar trebui să empatizăm mai mult, să ne concentrăm pe ceea ce avem de schimbat în noi înșine, să înțelegem motivul unor comportamente și să nu judecăm. Să ne bucurăm de succesele altora, să-i susținem la nevoie, fără să cerem medalii în loc, pentru că de la noi învaţă copiii.

Ana COVRIG, Italia