Amintirile nu au nevoie de pașaport sau de viză
Ce frumoase erau vremurile când eram copii. Nu cred să fi existat vreo perioadă în copilăria mea, în care să nu fi jucat elasticul. Când sosea primăvara, fugeam cu toții afară, scoteam elasticul din buzunare și săream ore la rând. Săream chiar și la recreație, ca să ne dezmorţim picioarele.
Au trecut ani de când am sărit ultima oară elasticul și nu mi-am imaginat vreodată că aș putea uita acele momente. Eram maestră la vârsta respectivă, îl săream și cu ochii închiși, antrenându-mă de sute de ori cu ajutorul scaunelor. Acum, cu ochi de părinte, mi se pare un excelent exercițiu de atenție, memorie, echilibru și concentrare, este un joc corect. E atât de amuzant, încât nu se plictisesc nici cei mici, nici cei mari. Îmi amintesc cu nostalgie de acele vremuri. Vă dați seama câtă mișcare făceam noi în copilărie și cât de puțină mișcare fac astăzi copiii noștri?
Acum câteva zile, m-am jucat cu fiul meu şi cu scaunul… am improvizat, din amintiri, câteva sărituri, cu grad mic de dificultate, pentru ca băiatul să se familiarizeze cu jocul şi să exerseze câteva sărituri de bază. Pentru desfăşurarea jocului ai nevoie de un elastic lung, de vreo 4 metri, cu capetele prinse astfel încât să formeze un cerc. Doi jucători îşi trec elasticul în jurul gleznelor, cu picioarele depărtate la o anumită distanţă unul de celălalt, formând un dreptunghi. Al treilea jucător trebuie să execute săriturile într-o anumită ordine, până comite prima greşeală. La fiecare greşeală, jucătorul cedează locul celuilalt, continuând aşa prin rotaţie, iar când îi revine rândul va continua săriturile de la ordinea întreruptă de greşeala care l-a întrerupt. Elasticul va fi ridicat treptat, pentru a creşte dificultatea jocului: întâi la genunchi, la jumătatea coapsei, la şolduri, în jurul taliei şi apoi sub braţe. Se pot face o mulţime de sărituri! Câştigă cel care a făcut cele mai puţine greşeli şi a reuşit să termine primul toate exercițiile/săriturile.
Când se adunau mai mulţi prieteni, ne jucam în faţă sau în spatele blocului şi ţipam cât puteam de tare. „Ţară, ţară, vrem ostaşi!” Apoi, treceam la alt joc… „Rațele şi vânătorii”. Uneori, conturam cu cretă pe trotuar un „şotron”, care putea avea aproximativ forma unei persoane, împărţită în cuburi numerotate de la 1 până la 8, aruncam o pietricică şi ne apucam de sărit într-un picior şi în două picioare în anumite căsuţe şi apoi cu picioarele încrucişate. Ne propuneam să recuperăm pietricica fără să cădem sau să punem celălalt picior jos… Cine nu îşi aminteşte șotronul?! Dar Baba Oarba, câţi dintre noi nu au jucat? Ne roteam legaţi la ochi cu o eşarfă sau cu un fular şi trebuia să ghicim pe cine am prins. Dar şi „1, 2, 3 la perete stai!”… Era tare competitiv, scopul fiind să ajungi primul la perete și să obții locul conducătorului…
La un moment dat, auzeam vocile părinţilor, care ne chemau acasă la cină şi noi încă mai aveam chef de joacă. Oriunde te-ai afla în acest moment, alege măcar un joc, pentru a le transmite copiilor bogăţia copilăriei noastre.
Olesea Zmincilă, Italia
