Amintiri matinale

La 4 luni de la emigrare, copilul meu, de doar 3 ani atunci, a început să se transforme brusc într-un adult: mai gânditor, mai trist, mai fără vlagă. A slăbit mult…

Într-o seară mi s-a urcat pe genunchi și, tăcut, s-a lipit de pieptul meu. A suspinat adânc. Un suspin de om matur, de om necăjit. A izbucnit brusc în plâns. Nu știam ce se întâmplă. Speriată, am început să-i caut rana, să-l întreb unde îl doare, să-i desfac haina, să caut în minte numărul de la urgență, să traduc în engleza mea stâlcită mesajul „S.O.S.”. Nu-l mai văzusem plângând așa.

„Vreau acasă! Vreau acasă la noi!”, mi-a spus fără a-și reduce din intensitatea sughițurilor. M-am uitat nedumerită la el, fără grai. L-am cuprins neștiind ce să-i răspund, cum să-i alin durerea. Toate cuvintele mele se transformau în picături de ploaie, o ploaie de noiembrie, ciobănească, rece, fără de sfârșit, o ploaie imensă care ne rodea sufletele încă din momentul în care l-am petrecut pe tati spre necunoscut.

În acel moment, mi-ar fi fost mai ușor ca suferința lui să fie de ordin fiziologic, să alerg la doctor și să-l implor să-mi dea soluția salvatoare, dar dorul nu se vindecă în spitale și nici pe la babe făcătoare de minuni, prin descântece sau cuvinte. Dorul doare… Doare până înveți să trăiești cu el.

Am plâns ambii îmbrățișați în tăcere, am plâns în brațele lui tati, sub privirile lui neputincioase. Iar el abia de-și putea stăpâni furtuna care gata să se dezlănțuie în oceanul din interiorul său, ocean adunat în timpul celor doi ani veșnici pe care-i trăise departe de Noi, departe de Ei, departe de tot ce înseamnă „ACASĂ”.

Strângeți la piept oamenii dragi pe care-i întâlniți azi și spuneți-le cât de mult îi iubiți!

Evelina Comendant, Irlanda