Aceeaşi epilepsie – urmări diferite

Încep acest text cu o istorioară din viaţă, una scurtă, cu un final dramatic. Nu dau vina pe nimeni, dar totuşi se face cineva sau ceva vinovat de acest fapt? În familia mamei erau cinci fete şi un băiat. Dintre toţi, au mai rămas trei surori şi fratele. La fiecare, în viaţă, lucrurile s-au aranjat diferit, la care mai bine, la care mai puţin bine, dar sora mai mică, mătuşa mea, a fost lovită crunt de viaţă, pierzându-şi soţul acum un an şi jumătate. De mai mulţi ani, unchiul meu avea epilepsie. Din această cauză, nu putea munci, mai cu seamă la o muncă care presupunea anumite sarcini realizate individual, persistând vreun risc de accidentare. Convulsiile epileptice erau destul de frecvente: de la o dată pe săptămână, până la câteva ori pe zi. Aşa a fost să fie ca o astfel de criză să se întâmple în curtea casei, unde erau şi ocoalele pentru animale. Era o zi ploioasă şi membrii familiei mele se pregăteau de un eveniment important – nunta vărului meu. Unchiul avea grijă de gospodărie. Fiind în grădină, unde după ploaie se formaseră băltoace de apă, s-a întâmplat ultima criză din viaţa sa – a căzut cu faţa în apă.

Am început acest text cu o poveste tristă. Acum, fiind departe, într-o ţară mult mai prosperă, mi-am propus să descriu tratamentul şi grija sistemului medical de aici pentru persoanele afectate de epilepsie. Din câte ştiu, unchiului meu i s-a spus că acele crize sunt prea dese şi e anormal. Nimeni însă nu a revizuit tratamentul şi nu şi-a pus întrebarea cum poate fi ameliorată starea bietului om. Sunt sigură că, în R. Moldova, sunt extrem de multe cazuri similare celui descris mai sus, iar persoanele care suferă de epilepsie sunt dezavantajate nu doar din punct de vedere medical şi financiar, ci şi social, neavând un loc de muncă sau fiind disponibilizate imediat cum angajatorul observă problema.

Recent, am avut ocazia să particip la un seminar pe tema sistemului de sănătate din Canada, facilitat de unul dintre doctorii moldoveni, cu licenţă şi experienţă în sistemul medical de aici. E plecat şi el de ceva vreme din Moldova, aşa că nu mi-a relatat multe din practica de acasă. Din cele discutate în această problemă, am rămas perplexă, aflând că aici, de fapt, e atât de simplu şi eficient tratamentul acestei boli. Pacienţii uită de boala de care suferă. Sunt cazuri când însăşi persoana bolnavă crede că boala a dispărut, doar că, dacă renunţă la tratament, apar convulsiile, iar tratamentul şi toate recomandările sunt reluate de la capăt. Aceşti pacienţi trec printr-un anumit proces după ce sunt diagnosticaţi cu epilepsie cu ajutorul electrocefalogramei. În primul an de tratament, ei trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a se asigura de eficienţa tratamentului. Se evită sau se reduc anumite obiceiuri care ar provoca convulsiile epileptice, cum ar fi înotul, consumul de alcool. Este redus timpul de aflare în faţa televizorului, iar şofatul e interzis pe perioada primului an de tratament.

Cine este şi ce face un medic de familie canadian? El e primul punct de apel, şi ar putea fi şi ultimul, al unui pacient în caz de orice simptom. Oricât de banal ar fi acel simptom, doctorul recomandă consultaţia, pentru a se asigura că totul e bine, sau a recurge la tratament, nu înainte de a trece toate etapele de diagnosticare, incluzând analizele generale sau specifice problemei, ultrasunet sau alte tipuri de controale tehnice şi de laborator. Epilepsia e o boală biologică şi pacienţii sunt trataţi de doctorii lor de familie, nu merg la psihiatri, cum e în R. Moldova. Nu am nici cea mai vagă idee de ce ruda mea făcea tratament de două ori pe an la spitalul de psihiatrie de la Codru. Şi de ce doctorii, ei singuri, după ce îl consultau, afirmau şi se mirau că convulsiile sunt prea dese. Nu a fost întreprinsă nicio acţiune în acest caz, iar rudele, neştiind cum, nu puteau face prea multe. Problema veche aşa şi rămânea nesoluţionată. Oare indiferenţa este cauza, ori neştiinţa? Am întrebat dacă un doctor canadian ar putea cumva ajuta la îmbunătăţirea medicinei în R. Moldova. După un: „Offf!”, răspunsul a fost următorul: „Poate s-ar putea iniţia anumite proiecte, care ar influenţa pozitiv sectorul medical. O colaborare cu doctorii din Moldova pentru a primi educaţie şi experienţă străină ar fi de un ajutor imens şi ar contribui la sănătatea cetăţenilor, un fel de „Adoptă un Doctor din Moldova” într-o ţară dezvoltată, şi nu doar teoretic, ci incluzând partea practică, începând de la un „job shadowing” (observare zilnică a lucrului unui doctor de aici – un fel de umbră a sa), până la stabilirea diagnozei şi, respectiv, a tratamentului unui pacient”. „Dar cât de realizabil este acest proiect?” „Greu de spus că în viitorul apropiat, poate în mai mult de 10 ani.” „Dar ca să schimbi în bine un sistem «stricat»?” „Poate chiar mai mult de 20 de ani, dacă ţinem cont de faptul că nu doar acel sector e focarul tuturor relelor în R. Moldova.”

Nu ne rămâne, acum, decât să ne rugăm Celui de Sus pentru sufletul lui badea Tolea, că aşa îl numeam noi, nepoţii lui. Această greşeală aici n-ar fi fost iertată de lege. Cu lacrimi în ochi îi zic: „Odihneşte-te în pace!”
Aveţi grijă de voi şi de cei dragi!

Lilia Sturza, Calgary, Canada

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *