„A fost prima și cea mai grea pierdere a mea”

Aprind o lumânare. Gândul mă duce spre ea. Aranjez lumânarea lângă iconița luată de acasă. Îmi vine gândul că nu i-ar plăcea să vadă flori ofelite lângă icoană. Strâng, iar ochii îmi sunt neascultători. Mereu mă trădează, dar azi nu-mi mai pasă. Îi las să-și facă de cap. Curg șiroaie. În suflet e un pustiu fără capăt. Mi-e dor, atât de dor.

Revăd ultimele ei clipe: senină, curată, blândă, gata să plece. A fost prima și cea mai grea pierdere a mea, o pierdere care mă mai doare sfâșietor după atâția ani.

Lipsa ei am conștientizat-o cu adevărat după câteva luni, când am venit pentru prima dată acasă de la facultate, iar ea nu mă mai aștepta. Abia atunci am înțeles că n-o voi mai vedea niciodată.

Depăn timpul în sens invers și ajung în copilărie. Ce mult mi-aș dori să pot rămâne aici – o liniște de rai, povești de Ion Creangă, gutui în horn, covrigi și bomboane prin buzunarele din cui, foc în sobă, ceai de ierburi clocotind pe plita neobosită, șosete de lână, frunze de vie metamorfozate de măiestria ei și toate acestea alături de o puternică prezență a lui Dumnezeu.

La ea fiecare țolinc își avea locul său și nu avea dreptul să-l depășească, la ea păretarele miroseau a busuioc, la ea ungherul dinspre răsărit era împodobit cu icoane ale căror chipuri se scăldau în lumina firavă a unei candele veșnic aprinse, la ea fiecare Duminică își avea drumul său, cel care duce spre Biserică, la ea fiecare cuvânt avea un rost și fiecare tăcere un înțeles.

Bunica Sofia însemna înțelepciune. Privesc spre cer și îmi dau seama că anume ea îmi este cea mai aproape acum, pentru că ea este alături de Dumnezeu, iar Dumnezeu e pretutindeni.

Îți mulțumesc, Doamne, pentru că mi-ai lăsat-o în ochii albaștri și în întreaga făptură a mamei.

Evelina Comendant, Irlanda