Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Despre eroii noștri – părinții

Despre eroii noștri – părinții

De multe ori stau și mă gândesc, mai ales de când sunt departe de casă, cum oare au reușit părinții noștri să construiască o casă în Moldova și să o mobileze după gustul lor? Le-au trebuit vreo 20 de ani să o termine cu totul, dar au reușit. O mașină din anii ´70, dar o aveam. Ne permiteam să mergem o dată pe an la mare, în Ucraina cel mai des, sau mergeam cel puțin la Vadul lui Vodă pentru câteva zile. Era un lux când mergeam în România. Au crescut un copil, i-au dat tot ce au putut și chiar mai mult: o școală bună, ore de dans… Când apărea un festival, o excursie în afara țării, tot plăteau, astfel încât copilul lor să nu rămână în urmă sau să fie privit diferit decât ceilalți copii. Bani pentru o chiflă în fiecare zi, haine noi la Paște și la 1 septembrie, un tetris ne cumpărau și eram cei mai fericiți copii. Cel mai greu de înțeles e cum au reușit toate astea cu 3000 de lei pe lună fiecare. Câte familii tinere supraviețuiesc acum cu 3000 de lei pe lună? Da, au crescut prețurile foarte mult în tot acest răstimp. Da, am plecat mulți care am crescut așa, dar nu a fost rău. Eram liniștiți cu toții, nu aveam așteptări atât de mari, iar fericirea o găseam în cele mai mărunte lucruri.

Și mai trist îmi pare faptul că, în ciuda tuturor greutăților înfruntate, părinții noștri și acum sunt dispuși să plece departe de casă ca să ne facă pe plac, să ne ofere posibilitatea de a avea un master (poate peste hotare), un apartament, o mașină, un telefon nou-nouț sau alte mofturi actuale.

Vă relatez istoria unui suflet scump mie. A venit o zi când parcă avea de toate, fata intrase la universitate la buget, cheltuieli nu mai erau atâtea, casa – terminată, lucra ca regizor la radio de 27 de ani, îi plăcea enorm ceea ce făcea, își făcuse un nume, se simțea o persoană împlinită. Pare a fi o poveste cu sfârșit fericit, dar nu se termină totul aici. Pentru că așa sunt părinții. Cred că așa vom fi și noi. Copilul zbânțuit nu se gândea să continue în Moldova după absolvire. Atunci mama decide să plece ea, cu gândul că, astfel, copilul își va schimba opinia și poate nu va pleca. Copilul, înțelegând că o face de dragul lui, a vrut să fie parte din această experiență. Aici începe aventura. Nu erau așteptate cu brațele deschise și nimeni nu a promis condiții prielnice, dar ce nu faci pentru un viitor mai bun? Cu ajutorul unor cunoscuți, au găsit de lucru în casa unei familii extrem de bogate. Aceștia le-au acceptat pe ambele și le-au oferit o cameră cu condiții satisfăcătoare în subsolul casei. Condiții de muncă: ordine în casă, prepararea bucatelor și servirea lor. Pare a fi simplu, e ceea ce faci și acasă. Dar n-a fost să fie chiar așa. În primul rând, au trebuit să învețe a oferi un serviciu de calitate înaltă, pentru că doamna dorea să se simtă acasă ca la hotel. Dimineața îmbraci uniforma, zâmbeşti și… începi aventura. Înveți cele 4 tipuri de linguri, furculițe și cuțite, care și pentru ce se folosesc, prin care parte deservești şi prin care parte scoți farfuriile goale. Înveți la ce distanță preferă apa pe masă, că draperiile trebuie lăsate la 9 seara și ridicate la 8 dimineața. Nu implică multă străduință și chin pentru moldoveni să se obișnuiască cu toate astea, partea cea mai veselă doar urmează.

Au fost 3 luni în care fiica o învăța pe mamă alfabetul și cuvinte în limba spaniolă, pentru că urma să rămână singură când cea mică se întorcea să absolvească universitatea. Nu a fost ușor, cu toate că nu e tare diferită, dar când treci de 40 de ani, interesul de a învăța o limbă străină nu-l mai trezești atât de repede. Apoi, într-o zi, doamnei îi vine inspirația, vrea să gătească cu ele și să le cunoască mai îndeaproape. Le-a povestit că au moștenit cam 60% din tot ce au, iar ea nu a reușit să absolvească universitatea și s-a căsătorit. Apoi, în discuție, brusc o întreabă pe mamă dacă știe a număra până la 3. Fiica, nedumerită, începe a râde cu lacrimi. Doamna e șocată de așa reacție, iar mama, cu toată delicatețea și răbdarea din lume, îi spune: „doamnă, eu am absolvit două universități în Republica Moldova, contabilitate, iar 10 ani mai târziu, regie și artă”. Doamna, neștiind ce să spună, merge la hartă și începe a căuta Republica Moldova undeva în SUA (Da! Serios!), apoi întreabă ce limbă vorbim la noi în țară. Am plecat cu impresia că nici până azi nu crede că, pe lângă limba română, vorbim și rusă. Nu am mai zis nimic de franceză sau engleză. Au mai urmat întrebări de genul dacă știu a citi, a folosi aspiratorul și multe altele. Mama a răbdat 2 ani și s-a întors acasă, a găsit un lucru mai bine plătit, dar totuși sufletul ei vrea înapoi la radio, la cei 3000 de lei pe lună.

În ciuda tuturor acestor calități, tot noi suntem cei inferiori, pentru că nu am reușit să obținem ceva în țara noastră. Și ăsta e doar un exemplu, dar sunt sute de mii ca ele, care cu siguranță au trăit momente mult mai dureroase. Chiar merită părinții noștri să fie înjosiți așa? Vom reuşi vreodată să-i răsplătim pentru toate eforturile depuse pentru noi? Oare vom învăța să apreciem ceea ce avem? Cum vom deveni noi eroi în fața copiilor noștri?

Corina BONDARI, Barcelona