De la Soroca – pe cele mai mari scene româneşti

Deşi a împlinit 80 de ani, actorul de origine basarabeană Iurie Darie are destule proiecte artistice, printre acestea numărându-se ilustrarea cu desene a două cărţi, dar şi realizarea unui CD cu muzică interpretată de el. În aceste zile, ziarul bucureştean „Adevărul” lansează o serie de 5 CD-uri cu filme în care joacă Iurie Darie. Pentru cei la care nu ajung aceste CD-uri, prezentăm o autodescriere a vieţii din Basarabia făcută de însuşi Iurie Darie pentru presa românească.

„M-am ivit pe lume dintr-o mare iubire… Un invăţător din Basarabia, tatăl meu (care şi-a făcut studiile la Cernăuţi şi se numea Anatolie Maximciuc). Mama se chema ca fată Daria Sarbu. Tatăl meu a murit de tuberculoză, la vreo cinci ani după ce s-a căsătorit cu mama…

El era învăţător în satul Cot într-un cot al Nistrului – iar ea era… eleva lui. Tata a aşteptat-o până s-a făcut mai mare. În vremea aceea, Basarabia era o gradină cu câteva sate. Tata o curta pe mama venind până la casa ei cu bicicleta. O aştepta la gard ca să iasă din casă. Câtva timp, şi-au scris scrisori. Mama le-a păstrat. Când aveam vreo 14 ani, mi le-a dat şi mie să le citesc. Erau de o frumuseţe nemaipomenită! Şi parcă pline de sfială… De altfel, tot pământul ăla, binecuvantat, al Basarabiei, stârnea în noi, copiii, un fel de sfială, ca în faţa unei minuni. În părţile alea, de cum treci Prutul, pământul o ia în sus, formând ca un fel de coamă de deal. Acolo, parcă începe o altă lume… O lume care se termină cu partea înaltă a podişului, formată din trei terase, de unde noi, copiii, vedeam Ucraina până hăt… departe! Vară de vară, mă duceam, ca elev aflat în vacanţă, la bunica, la ţară, în satul Cot. Îmi amintesc cum porneam din zori la cules de plante medicinale, pe care, pe înserat, le aduceam la şcoală. Doamne, ce scoală mare şi frumoasă şi curată era acolo, în satul cela mărunt, din Basarabia! Tot acolo, timp de două luni de zile, împreună cu verii mei, păşteam caii şi vacile, ne jucam de-a „Radio România” şi „Radio Bucureşti”.

După mulţi ani de văduvie, mama s-a remăritat la începutul războiului. Din nefericire, a rămas pentru a doua oară văduvă. Cel de al doilea soţ al ei a murit pe front. Nu s-a aflat niciodată unde şi cum a murit. Ca mulţi bieţi români luaţi de urgia frontului, a dispărut, pur şi simplu!

S-ar putea ca eu să fi dezvoltat, în timp, unele calităţi ale mamei. Ea a fost, după câte mi s-a spus, o educatoare excepţională. Un pedagog foarte bun, o mare iubitoare de copii. Îmi amintesc că după ce a ieşit la pensie, îmi tot spunea: „Ştii, Iura, eu visez, întruna, copii…”. Mi se întampla adesea să întâlnesc oameni cu parul alb care, recunoscându-mă pe stradă, îmi spun zâmbind: „Ştiţi, eu am fost elevul mamei dumneavoastră…”. Dragostea asta pentru copii am moştenit-o şi eu de la mama.

După moartea tatălui meu, mama a plecat la Chişinău, împreună cu sora ei şi cu verii mei. Din banii agonisiţi de tata, din salariul lui de învăţător de ţară, mama a putut să-şi cumpere o căsuţă la Chişinău. Casa mai există şi acum, undeva aproape de Televiziune. Am părăsit-o la refugiu, când venea frontul peste locurile acelea.

Talentul de gospodar şi de mare iubitor de natură le-am moştenit de la taică-meu. Ca şi talentul de desenator! De la tata am mai moştenit ceva. Eu cred că aş fi fost un foarte bun învăţător de ţară. Asta şi pentru că îi iau foarte în serios pe copii. Îi iau în serios şi când îi desenez, şi când desenez pentru ei, şi când fac emisiuni de televiziune pentru ei. Adică atunci când povestesc în timp ce desenez. Într-o vreme, făceam turnee prin ţară cu spectacole pentru copii. Am şi avut un fel de program, în care istoriseam şi desenam o poveste simplă, dar plină de haz şi de învăţăminte. Ea se chema „Povestea celor două găini”. A avut un succes nebun – semn că ei, copiii din zilele noastre, nu sunt amatori doar de desene animate cu roboţi înfricoşători şi cu extratereştri… E un semn bun, cred eu. Înseamnă că puştii îşi păstrează intactă setea de poveste. Am întreprins turneele astea în toata ţara. Dădeam şi câte 6 spectacole pe zi. Copiii veneau cu entuziasm şi plecau plini de bucurie. Spectacolul era de toată simplitatea, cu învăţăminte vechi de când lumea. Şi încărcat de umorul de care au nevoie – conştient sau nu – toţi copiii, indiferent de mediul din care provin…

Am studiat desenul la Chişinău, la Liceul „Hasdeu”, în cămăruţa în care îşi avea „atelierul de pictură şi desen” un profesor-pensionar, adus de la Bucureşti, domnul Niculescu. Dumnezeu sa-l odihnească! Atelierul era, de fapt, improvizat în locuinţa lui modestă, din gradina liceului. În locul acesta fermecat, noi, elevii dintr-a întâia de liceu, desenam, pictam, făceam grafică, lucram în ulei, faceam acuarelă. Apoi, am mai avut un profesor de desen, un om minunat, un ucrainean care vorbea cu accent şi care, în loc de „cocoş”, pronunţa „cacoş”. Aşa că noi l-am botezat… Kakoş. Tare mă mai iubea domnul Kakoş! Eram elevul lui preferat.

Aveam vreo cincisprezece ani când războiul, mai exact retragerea nemţilor de pe front, ne-a gonit din Basarabia. Am ajuns în Banat, în satul Cebza. Ne-am suit cu mic cu mare într-un „bou-vagon” şi ne-am luat lumea în cap. Asta s-a întâmplat într-o noapte, când mama ne-a luat de mână, pe mine şi pe sor-mea Raisa, a lăsat-o pe bunica din partea tatei în casa de la Chişinău (bunica nu a vrut nici în ruptul capului să-şi părăsească Basarabia natală), am luat câte o plapumă în spate, două valize, ne-am dus la gară şi ne-am urcat în vagonul „de repartiţie”, cum îi ziceau pe-atunci – un vagon fără acoperiş…

Am „construit” din plapume, din covoare, din ce am putut şi noi, acolo, un fel de cort contra intemperiilor. Era în luna Martie. Aşa am călătorit aproape o lună de zile, de la Chişinău până la Timişoara. Transporturile astea de refugiaţi erau organizate – în plin razboi! – de o manieră extraordinară! Eram întâmpinaţi prin gări cu ceaiuri calde, cu mâncare, cu vorbe de îmbărbătare. Veneau trenuri după trenuri, ticsite de oameni disperaţi, care-şi lăsaseră în calea frontului Tot: case, agoniseală, amintiri, bătrâni neputincioşi, câini şi pisici. Şi doamnele astea veneau cu rândul, când trenurile staţionau în gări, veneau la ceas de noapte, mai ales, ca să dea o fărâmă de curaj unor amărâţi de basarabeni.

Ţin minte şi acum o doamnă frumoasă, înaltă, blondă, care venise şi la vagonul nostru. Surâdea blând şi ne întreba de viaţa noastră de dincolo de Prut. Venise cu ceaiuri, cu pături. De la alt vagon, am aflat mai târziu că ar fi fost o mare actriţă de la Bucureşti… Asta s-a întâmplat în gara Ploieşti. În plin război, sub bombardamente. N-o să ştiu niciodată cine a fost, de fapt.

N-am ramas la Timişoara. Am nimerit într-un sat, Cebza. Şcoala nu avea învăţător, aşa că mama a fost angajată. Acolo, la Cebza, am jucat într-o piesă care se chema „Nu vreau să mă însor!”. Am avut mare succes. Asta mi-a dat curaj. La sfarsitul spectacolului, în aplauzele tuturor, preotul mi-a spus cu vocea lui de tunet: „Tu trebuie să te faci actor, auzi?”. Se pare că am auzit… Asta se întâmpla în 1945″.

Iurie Darie a depus actele la două facultăţi: de arte plastice şi de actorie, a fost admis la ambele, dar a ales actoria. A urmat o viaţă plină de roluri în spectacole, filme şi emisiuni televizate.