Cum a fost regizată copilăria lui Petru Vutcărău

Cum e să copilărești cu un băiat care mai târziu va deveni un actor vestit în R. Moldova și în străinătate? Cum e să paști capra cu cel care va fonda un teatru, va regiza spectacole și va participa la festivaluri în lumea întreagă? Cum e să fii vecina mai vârstnică a unui copil care cândva va monta „Chiriţa în provincie”, cel mai longeviv spectacol din teatrul său? Ce mai fac măhălenii din copilăria lui Petru Vutcărău și cât de mult au regizat ei viitorul lui?

Petru Vutcărău a fost școlit la Moscova și la Tbilisi. După studii, însă, nu s-a reţinut mult peste hotare. A revenit la Chișinău și, în anul 1990, a fondat Teatrul „Eugene Ionesco”. Patru ani mai târziu, a iniţiat primul Festival Internaţional al Artelor Scenice de Teatru din R. Moldova, Bienala Internaţională a Teatrului „Eugene Ionesco” (BITEI). De atunci și până în prezent, a montat ca regizor peste o sută de spectacole, iar comedia „Chiriţa în provincie” este unul dintre cele mai longevive spectacole regizate de Petru Vutcărău.

„Nu a fost un stai, mămăligă, să te mănânc”

S-a născut în comuna Bardar, raionul Ialoveni, în familia Elizavetei și a lui Gheorghe. Ţaca Jănea (foto sus) îl știe bine pe Petrică, așa îl strigau acasă și în mahala, de când s-a născut, pe 11 iulie 1960. Este vecina de peste gard care l-a văzut crescând sub ochii ei. „Petrică de mic a fost un copil energic. Nu stătea locului nici cinci minute. Nu a fost un stai, mămăligă, să te mănânc”, spune ţaca Jănea. Ţaca Jănea are 82 de ani și îi place să povestească căci a adunat multe amintiri până acum. „Numai de-oi avea cui să le spun”, zice ea. Mi-a povestit cum a fost peţită, cum a ajuns să locuiască în Bardar, cum a pregătit zestre celor două fiice și cât de mult i-a plăcut să muncească. Vecina, Eugenia Raţă (ţaca Jănea), spune că Petrică are aproape aceeași vârstă ca și feciorul său. Băieţii nu prea au copilărit împreună, chiar dacă sunt din aceeași generaţie. „Cât au fost mici, s-au cam bătut. Steopa tot venea la mine și se jeluia că Petrică iar l-a bătut. Da eu ce puteam să le fac? Îi ziceam că o să treacă. Pe urmă, când au mai crescut, au început să se împace. A fost năstrușnic, dar și un copil înalt și frumos”, zâmbește bătrâna. Părinţii lui Petrică nu mai sunt în viaţă, iar ţaca Jănea nu are cu cine să schimbe vreo vorbă sau cine să îi laude borșul acru. Își amintește cu nostalgie de dialogurile de altădată:

— Cumatră Jenea, ce borș faci mata că toată ograda miroase la mine?
— Hai că îţi dau borș de la mine. Chiar dăunezi l-am făcut.
— Ei, am făcut și eu zeamă cu borș, dar nu a ieșit așa ca la tine!

Elena Dulghieru este vecina care a copilărit cel mai mult cu Petrică. S-au jucat împreună de-a raţele și vânătorii, au păscut capra, au jucat scenete și au mers la dans. Sunt din aceeași mahala. Chiar dacă Lenuţa este mai mare cu doi ani decât el, aceștia s-au înţeles de minune. „Cât am fost copilă, am avut o companie de vreo nouă fete și un băiat. Petrică era băiatul din gașcă. Toate nebuniile le-am făcut împreună. Ne plăcea de el căci era glumeţ și cuminte. Nu era mofturos sau cu pretenţii. Pe uliţă improvizam o scenă și uneori arătam scenete, alteori eu cântam, dar el spunea poezii. Noi am avut capră și tot timpul găseam motive ca să o duceam la păscut. Ajungeam acasă de la școală, aruncam genţile și ne ducem cu capra prin hârtoape. Ne jucam până seara. Asta înseamna de-a ascunselea, raţele și vânătorul, în nasturi. Ne plăceam să mergem în ospeţie la fiecare. Când veneam la mine, mâncam lintioi, o colegă ne servea cu seminţe de bostan. Dar când ne duceam la Petrică, la el mâncam colţunași cu cartofi și prăjitură de ceapă”, povestește cu amănunte Lenuţa. Nici în adolescenţă viitorul regizor nu s-a îndepărtat de Lenuţa.

„De multe ori mă gândesc cum de el nu s-a lepădat de noi. Deja când eram mai mari, ne duceam la nunţi, la dansuri. Era un băiat între șase fete. Și era corcolit de noi. Era hazliu, atrăgător și prietenos. Mergea ţanţoș și folosea cuvinte inteligente, chiar dacă părinţii au fost oameni simpli. Îi plăcea să umble la costum. Când ne duceam la dansuri, el își punea cravata. El dansa tare bine. Parcă era un cocoș. Dacă eram mai multe fete, el ne învârtea pe toate ca să nu ne supere”, povestește cu patos Lenuţa.

Talentul lui Vutcărău la dans îl confirmă și Dumitru Răileanu, actual director al Casei de Cultură din Bardar, fost coleg de școală al lui Petrică. Spune că a fost membru al unui ansamblu de dansuri moderne din Bardar, renumit pe atunci. „S-a evidenţiat prin dans. Atât fizicul, cât și ţinuta lui au fost mai deosebite. Dansa frumos. Tot colectivul a fost puternic în dans. Petrică era un băiat simpatic, liniștit și atent. Cuminţenia a luat-o de la maică-sa”, afirmă acesta.

Astăzi mahalaua unde s-a născut și a copilărit Petrică este pustie. Majoritatea colegilor de joacă au plecat din sat sau au decedat. Doar Lenuţa a rămas. Și amintirile.

Roxana Teodorcic