Cultura cruzimii a îmbrăţişat poliţia noastră
Cultura cruzimii e un mediu în care oamenii sunt recompensaţi, fiind plătiţi, lăudaţi sau decoraţi pentru fărădelegile comise. În acest context, cruzimea poate fi calificată ca un gen macabru de artă. Vezi, bunăoară, capitolul «Anchetarea» din cartea întâi a „Arhipelagului Gulag” de A. Soljeniţîn, în care sunt trecute în revistă o seamă de astfel de „lucrări”.
Sociologul Fred Katz susţinea că în cultura cruzimii funcţionează o economie aparte, în care creditul fiecărei persoane depinde de nivelul de răutate – cu cât omul e mai rău şi cu cât manifestă mai vizibil răutate, cu atât e plasat mai sus în ierarhia grupului. Prin contrast, actele de bunătate conduc la falimentul individului, iar în unele cazuri acest faliment e plătit chiar şi cu pedeapsa capitală.
Răufăcătorii creează, dar sunt şi creaţi de cultura cruzimii, care-i ajută să iniţieze şi să susţină bestialităţile pe care le comit. Adâncit în cultura cruzimii, răufăcătorul crede că toţi sunt apţi să comită ceea ce face el. E un univers moral inversat, marcat de un proces de brutalizare, în care binele şi legea sunt ignorate tot mai mult.
Cum se ivesc culturile cruzimii?
Psihologul John Darley exemplifică apariţia acestora printr-un proces care reprezintă impunerea indivizilor, sub diverse presiuni, să facă paşi mărunţi – infracţiuni minore – care culminează în răufaceri greu de imaginat. Alt psiholog, James Waller, susţine că această strategie e practicată de o bună parte din grupările militare sau paramilitare care se impun prin violenţă. Bunăoară, în perioada dictaturii din Grecia (1967—1974), astfel erau antrenaţi călăii. Recruţii treceau mai întâi un ritual de iniţiere, fiind puternic brutalizaţi. Erau schingiuiţi, de parcă ar fi fost o normă. Când erau bătuţi şi înjuraţi, li se spunea cât de norocoşi sunt că au fost invitaţi în organizaţie. Urma repartizarea în detaşamentele de pază a prizonierilor. Ulterior recruţii participau la arestări, ca mai apoi să li se ordone să lovească deţinuţii. La următoarea etapă deveneau martori ai torturii, iar în final chiar ei ajungeau torţionari, începând, de pildă, cu bătăile în grup. Datorită unui sistem de beneficii speciale acordate celor sârguincioşi şi pedepse pentru neascultare, proaspeţii hoheri erau dedaţi cu mâini şi cu picioare acestor sarcini oribile.
După evenimentele din aprilie curent, a devenit clar că şi în poliţia din R. Moldova persistă o cultură vie a cruzimii, până atunci oarecum muşamalizată, deşi de câţiva ani buni se tot vorbeşte de prizonieri torturaţi, iar mai nou, de procese pierdute la CEDO.
În realitate, mintea este mult mai flexibilă decât ne-o imaginăm. Un cadet tinerel se poate transforma într-un monstru şi, invers, un răufăcător se poate, probabul, pocăi, deşi, cu siguranţă, răul comis nu dispare niciodată din mintea omului. Acest rău este purtat până la groapă, mai ales dacă cultura cruzimii se dărâmă.
Un studiu clasic, efectuat de o echipă de cercetători din Stanford la începutul anilor ’70, a cutremurat lumea ştiinţifică. În subsolul renumitei Universităţi Stanford a fost modelată o situaţie cât mai reală de închisoare. Dintre cei 70 de studenţi intervievaţi, doritori de a participa la experiment, au fost aleşi 21, cei mai maturi psihologic şi fizic. Ei nu aveau caziere şi condamnau violenţa. Fiecăruia dintre cei 21 i-a revenit, prin tragere la sorţi, un rol de puşcăriaş sau unul de temnicer. Studiul trebuia să continue 2 săptămâni, iar toţi participanţii erau plătiţi la fel. Nici proaspeţii prizonieri, nici gardienii nu au primit instrucţiuni referitor la felul în care trebuie să se comporte în „puşcărie”.
Gardienilor li s-a sugerat doar că va trebui să observe comportamentul prizonierilor, să menţină ordinea, fără a aplica pedepse fizice. Pentru prizonieri simularea continua non-stop, iar gardienii puteau reveni la casele lor după ce schimbul cu durata de 8 ore lua sfârşit. Experimentul era monitorizat de un grup de doctoranzi în frunte cu profesorul Philip Zimbardo, autorul experimentului, care juca şi el un rol, de director de puşcărie.
În prima zi a experimentului, „deţinuţii” au fost ridicaţi de la casele lor, adică „arestaţi” de către poliţişti adevăraţi, care fuseseră înduplecaţi să-i ajute pe cercetători. Studenţilor li s-a „incriminat” o spargere şi jaf armat. Ajunşi în „puşcăria” din subsolul facultăţii de psihologie, prizonierii au fost dezbrăcaţi, despăducheaţi. Li s-au dat nişte straie largi, cu numere tipărite pe piept şi pe spate. Li se permitea să-şi spună doar pe număr. Gardienii erau îmbrăcaţi în uniforme speciale, similare celor poliţieneşti. Aveau bastoane de cauciuc şi purtau ochelari cu lentile reflectoare.
Câţiva dintre prizonieri şi gardieni, aproape simultan, începuseră să aibă conduita prizonierilor şi a deţinuţilor reali.
Prizonierii deveneau resemnaţi, apatici, docili şi depresivi. Trei dintre ei au fost eliberaţi în primele zile deoarece suferiseră reacţii traumatice extrem de acute – isterie, gândire confuză şi depresie severă. Al patrulea prizonier a fost eliberat pentru că tot corpul i se acoperise cu urticarie, ca reacţie la refuzul unui gardian să-i dea drumul în permisie. Alţi trei deţinuţi au declarat că sunt gata să renunţe la banii câştigaţi în experiment, doar să li se permită să iasă de acolo. Când ieşirea le-a fost refuzată, tustrei au revenit obedienţi în „celule”.
Deşi ştiau că, prin tragere la sorţi, ar fi putut fi prizonieri, trei dintre gardieni erau foarte duri, nemiloşi, sadici, autoritari, coercitivi şi agresivi. Zilnic deveneau tot mai ostili faţă de deţinuţi. Erau tot mai inventivi în născocirea unor forme noi de degradare şi umilinţă a întemniţaţilor. Părea că le face o mare plăcere puterea conferită de uniformă. Această ascensiune a brutalităţii gardienilor i-a demoralizat atât de mult pe prizonieri, încât experimentul a fost suspendat după doar 6 zile.
Nu trebuie să reatribuim vina pentru nelegiuirile comise de răufăcători pe situaţie, deşi experimentul lui Zimbardo sugerează că situaţiile interacţionează cu factorii dispoziţionali, generând comportamente nelegiuite. (Reamintesc, spre deosebire de Zinaida Greceanâi, participanţii la experimentul respectiv au fost aleşi tocmai pentru că nu erau personalităţi violente). Desigur, nu toţi gardienii din experiment erau la fel de agresivi. Doi dintre ei au fost chiar consideraţi „buni”. Ei încercau să ajute deţinuţii când aveau ocazia, dar niciodată nu s-a ajuns la apărarea deţinuţilor în faţa gardienilor mai agresivi. Mai era şi un grup de gardieni de mijloc, aspri, dar echitabili. Ei nu au făcut nici prea mult bine, dar nici prea mult rău. La începutul experimentului aproape că nu existau diferenţe între studenţii-prizonieri şi studenţii-gardieni, iar după o săptămână, dispăruseră orice asemuire între ei.
Mai exista, totuşi, un vinovat de cultura cruzimii, în subsolul Stanfordului. E vorba despre prof. Philip Zimbardo, autorul experimentului. De nu ar fi existat ideea experimentului, tinerii nu s-ar fi produs niciodată, probabil, în roluri de torţionari sau prizonieri. Când şi-a dat seama că lucrurile i-au scăpat din mână (după 6 zile), Zimbardo a încetat experimentul.
Studiul a generat o discuţie aprinsă în rândul universitarilor, studii şi texte critice. Mai târziu, într-o prelegere ţinută după războiul din Golf, Zimbardo a afirmat că abuzurile comise de rezerviştii armatei SUA faţă de prizonierii iraqieni din Abu Gharib nu au fost un simplu accident, comis de soldaţi potlogari, ci, mai curând, sadismul a fost o reacţie inevitabilă, ce reieşea din politicile Guvernului SUA care încurajează şi iartă brutalităţile comise faţă de inamic. Tot el a afirmat că Bush şi administraţia sa ar trebui să fie judecaţi pentru crime împotriva umanităţii, de rând cu soldaţii învinuiţi de tortură în Abu Gharib.
Teodor AJDER, psiholog
