Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Culisele Azilului republican pentru invalizi…

Culisele Azilului republican pentru invalizi şi pensionari

Azilul republican pentru invalizi şi pensionari este locul unde şi-au găsit liniştea sau tristeţea peste 100 de bătrâni. Deşi pare îngrijit, fiind recent „ambalat” în ferestre de termopan, cu două etaje reparate, oamenii spun că aici se simt terorizaţi de unii angajaţi, care se împacă bine cu directorul, dar nu şi cu bătrânii.

Azilul republican pare ascuns la marginea Chişinăului, printre casele luxoase ale unui cartier select. Instituţia are 200 de locuri, dintre care 140 sunt deja ocupate de persoane de diferite vârste, cu istorii de viaţă şi neajunsuri de care nu scapă nici după ce au venit în azil. Într-un azil fiecare se confruntă cu grijile şi indignările/plăcerile sale între pereţii camerei sale, unii dintre aceştia mirosind încă a tencuială proaspătă şi scumpă, iar alţii fiind umezi şi jerpeliţi.

„Multe lucruri urâte se întâmpă aici”

La poarta azilului suntem întâmpinaţi de paznicul care ne priveşte suspicios. După ce ne întreabă ce ne-a adus încoace, acesta se dă într-o parte, pierzând orice interes pentru noi. Mergem pe o potecă înconjurată de copaci şi observăm două clădiri care, deşi au geamuri de termopan, totuşi îţi amintesc de perioada sovietică, în care au fost construite. Un bătrânel care trăieşte în azil deja de doi ani confirmă această constatare.

Ne apropiem de recepţie, unde stă o doamnă corpolentă, care se pregătea să ia prânzul. Fără a acorda prea mare atenţie, ne întreabă grăbită pe cine vrem să vizităm, după care se concentrează la supa care-i abureşte în faţă. Urcăm un etaj şi ajungem într-un hol modern, recent reparat, supravegheat de mai multe camere de luat vederi. Uşile de un maro închis lasă impresia că ai nimerit într-un hotel de trei stele. Căutăm uşa de care avem nevoie şi intrăm. Acolo l-am întâlnit pe Zosim Banaga, un bărbat uscăţiv, cu părul uşor cărunt, care se deplasează într-un scaun cu rotile, mai mic decât unul de care ar avea nevoie. „E un scaun pentru copii. Când am cerut unul pentru maturi, mi-au zis că în depozit nu mai sunt altele, deşi sunt sigur că aveau… Au preferat să le păstreze şi să le vândă mai târziu. Multe lucruri urâte se întâmpă aici”, ne spune indignat bărbatul, invitându-ne în camera sa.

Zosim are 64 de ani şi suferă de diabet zaharat. În azil a ajuns acum şase ani, fiind adus de o verişoară. „Mi-am văzut băiatul prin 2008, când mi-au amputat piciorul stâng, după care nu mai ştiu nimic despre el”, ne spune bărbatul, zâmbind nostalgic.

De doi ani, Zosim Banaga nu mai vede deloc. „Când am venit încoace vedeam cu un ochi, iar acum nu mai văd nimic”, zice el, trecând cu mâna în faţa ochilor. Zosim trăieşte într-o cameră amenajată simplu, cu un pat, dulap, masă, un frigider mic şi un televizor cât o cutie, la care bărbatul ascultă ştiri politice. „Nu suport politica, dar ascult, că trebuie să ştiu ce fac aceia (politicienii, n.r.) din ţara asta. Fac o grămadă de promisiuni, spuneau în electorale că vor mări pensiile până la 300 de dolari, dar de unde? Azi sunt bătrâni care nici măcar 600 de lei nu primesc”, vorbeşte bărbatul.

543-azill2„M-au lăsat să îngheţ…”

L-am întrebat de ce este atât de nemulţumit de condiţiile din azil, mai ales că trăieşte la un etaj unde a fost făcută, recent, reparaţie, cu care se laudă directorul instituţiei, Gheorghe Gherştega. „Eu am făcut reparaţie în cameră. Nu mai puteam să stau în mizeria care era. Am plătit niște tineri ca să-mi facă puțină reparație. Până la reparaţie, camera arăta îngrozitor, totul cădea… Când veneau rudele să mă viziteze, îşi puneau mâinile în cap… Neamurile m-au ajutat cu banii. După ce am făcut reparaţie, directorul a pornit reparaţia întregului etaj. Am fost mutat în blocul doi, la etajul unu, unde trăiesc cei ţintuiţi la pat. Mi-au spus că am să stau acolo doar trei luni, dar aceste luni au durat doi ani şi jumătate. În tot acest timp, am trăit un calvar. Camera avea un balcon ce se ţinea într-un cui. Atât. Gerul pătrundea prin fereastra veche şi spartă. Nepotul a acoperit-o cu o peliculă, să nu sufle vântul, dar infirmierele au înlăturat-o, spunând că nu-i voie, şi m-au lăsat să îngheţ”, îşi aminteşte bărbatul.

În holul azilului întâlnim mai mulţi bătrâni care se întorceau de la cantină. Potrivit acestora, directorul a făcut reparaţie la etajul doi şi patru pentru a oferi acele camere contra plată. „Vrea să primească bătrâni pentru care rudele să plătească câte vreo 6000 de lei, din acest motiv nu plasează bătrâni la etajul patru, dar cum e posibil, doar e un azil republican, unde sunt plasaţi oamenii social vulnerabili, care nu-şi pot permite să trăiască cu pensia mică pe care o au. De doi ani păstrează cinci camere pentru cei care au bani”, susţine o bătrână.

„Reparaţia de la etajul patru mai continuă. Da, mă gândesc să fac un etaj cu taxă. De ce nu? De ce în unele aziluri oamenii plătesc câteva mii de lei, dar noi să nu încercăm aşa ceva, mai ales că, la mine, deseori vin oameni care lucrează peste hotare şi vor să-şi plaseze în azil buneii. Dacă le oferi condiţii mai bune, de ce să nu ceri nişte bani pentru asta?”, susţine directorul Gherştega. Potrivit lui, aceşti bani ar fi un suport semnificativ pentru azil. „Mai ales că, în ultimul timp, banii nu trec şi noi nu prea avem bani… Am putea rezerva măcar vreo 10-20 de camere pentru oameni cu bani. Sau măcar cinci camere… Dar ministerul nu permite”, spune dezamăgit directorul.

Oamenii îşi aşteaptă medicamnetele

Potrivit personalului medical, dar şi unor bătrâni, la azil lipsesc medicamentele strict necesare. „Suntem acum fără medicamentele cele mai necesare. Am scris o cerere la minister, anunţând ce medicamente lipsesc, dar am fost mustrată de director”, ne spune Marina Nemov, medic-şef al azilului.

Şi Zosim Banaga spune că, din cei 400 de lei care-i rămân din pensie, trebuie să-şi cumpere medicamentele de care are nevoie vitală. „Sufăr de diabet. Din această cauză, în ultimul timp, sângele circulă greu. Am fost vizitat de un chirurg, care mi-a prescris o listă de medicamente. Azilul mi-a oferit doar un preparat, cel mai ieftin. Celelalte trebuie să mi le cumpăr din cei 400 de lei care îmi mai rămân din pensie. O fiolă cu antibiotice costă 52 de lei, iar eu am nevoie de 20 de fiole. De unde să iau bani pentru asta? Dar ce fac sărmanii oameni invalizi? Toată pensia lor de invaliditate e dată statului ca să trăiască la azil, nu primesc niciun ban şi aşteaptă medicamentele. Fie suferă, fie mor”, se arată nedumerit bărbatul.

„Ce document aveţi care ar confirma că lipsesc medicamentele? Poate mai lipsesc câteva, se mai întâmplă, dar, în rest… Nu spun că avem toate medicamentele… care vor ei. Nu avem cum să avem toate leacurile din lume, dar, oricum, sunt. Facem o dată pe an tender şi cumpărăm medicamentele necesare. Acum nu pot să cumpăr medicamente, deoarece nici nu am bani”, se apără directorul.

„Du-te de aici, nu vreau să văd mutra ta dimineaţa la cinci minute…”

Blocurile azilului sunt dotate cu ascensoare, însă, potrivit bătrânilor, acestea nu pot fi folosite de persoanele care se deplasează în scaune cu rotile. „Gherştega ne spune că aşa stricăm ascensorul. Ce putem face? Avem nevoie de însoţitori, dar nu sunt. Rugăm zilnic pe cineva să ne ajute să coborâm scările, ca să ieşim afară”, ne spun doi bătrâni care se deplasează în scaune cu rotile.

Mai mult, aceştia susţin că directorul îşi permite să vorbească urât cu beneficiarii din azil, dar şi cu unii angajaţi. „Am auzit cum directorul i-a spus medicului-şef: du-te de aici, nu vreau să văd mutra ta dimineaţa la cinci minute…”. Oare aşa se vorbeşte cu angajaţii?”, se întreabă un bătrân. „Atitudinea lui e urâtă şi faţă de noi. El nu înţelege psihologia oamenilor cu dizabilităţi şi a celor în etate şi nu-şi dă seama că prin maniera sa grosolană de a vorbi poate acutiza starea omului. E incult, vorbeşte cu noi mai rău decât cu nişte animale”, adaugă colegul de cameră al bătrânului.

Deşi mulţi spun că le place mâncarea de la azil, pentru că mănâncă de patru ori pe zi: terciuri, carne, legume, fructe, lactate, sunt şi dintre cei care spun că nutriţionista nu face regimuri alimentare corespunzătoare bolilor de care suferă ei. „Cei care suferă de diabet primesc bomboane şi poamă, dar ştim prea bine că poama e cel mai dulce fruct pentru cei cu diabet. Mai demult, medicii intrau în ospătărie şi făceau controale. Acum de acest lucru se ocupă doar nutriţionista. Ea face regimul alimentar, verifică şi tot ea semnează totul”, ne spune Zosim Banaga.

„Aici, bătrânii mereu sunt nemulţumiţi, ceva nu le place, ceva le lipseşte, deja ştiu toate plângerile lor”, zâmbeşte Gheorghe Gherştega, care ocupă funcţia de director al azilului din 2010.

„Stau genţile pline la poartă şi aşteaptă taxiul”

Situaţia şi condiţiile în care trăiesc bătrânii diferă în funcţie de bloc şi etaj. În unele saloane, tencuiala cade de pe pereţi. „Nu ştim după ce criterii sunt plasaţi în camere. Unii, care sunt în stare mai gravă, stau în camere nereparate demult. Alţii, nou-veniţi, au camere recent renovate”, constată un bărbat care are ambele picioare amputate şi este nevoit să împartă camera cu vecinul său în patru pereţi jerpeliţi, fără vreo şansă de a ieşi din cameră. „Mai deschidem fereastra, să intre aer proaspăt. În rest, stăm aici zile la rând, doar în cameră, ca într-o închisoare”, adaugă acesta.

Unii bătrâni din blocul doi susţin că acolo lucrează trei infirmiere indiferente faţă de suferinzi. Ei zic că acestea obişnuiesc să ia lucrurile celor de care îngrijesc. „Plâng oamenii ţintuiţi la pat şi spun că le-au luat banii, dar acestea se prefac că nu ştiu nimic. Dacă cineva moare, ele, înainte să anunţe rudele decedatului, răscolesc prin lucrurile defunctului şi aleg tot ce le place. Pun totul în nişte genţi mari şi cheamă taxiul. De pe geam vedem cum stau genţile pline la poartă şi aşteaptă taxiul ”, ne povestesc bătrânii din blocul doi.

Administraţia pune această atitudine a infirmierelor pe seama salariilor mici şi a sarcinii mari ce cade pe umerii lor. Directorul spune că nu a auzit nimic despre obiceiul unor angajaţi de a lua lucrurile beneficiarilor. „Ca să mă pronunţ, mai întâi de toate trebuie să investighez cazurile, să mă informez, dar acum chiar nu ştiu că se face aşa ceva. Eu ştiu că rudele vin şi văd singure dacă lipseşte ceva”, susţine Gherştega.

„Sunt multe probleme pe care încercăm să le rezolvăm. Dacă ceva nu e clar, veniţi să vă arăt că avem documente la tot”, s-a grăbit să ne spună directorul, după care a închis telefonul. „Nu, nu aş mai veni aici, mai bine muream în stradă decât aici, atitudinea conducerii, a unor infirmiere e foarte rea… Dacă le spun ceva, îmi zic să scriu cerere şi să plec, dacă nu-mi place. Dar de ce nu înţeleg că aici oamenii ajung nu de voie, ci de nevoie”, suspină un bătrân.

În R. Moldova sunt 31 de aziluri, cel din Chişinău fiind şi cel mai mare. Azilul republican pentru invalizi şi pensionari este o instituţie subordonată Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei care dispune de circa 200 de locuri. Aici sunt cazate temporar sau permanent persoane somatice, fără susţinători legali. Instituţia oferă servicii de întreţinere completă din partea statului, inclusiv asistenţă medicală şi socială. Cei care sunt aduşi aici plătesc în fiecare lună 75% din pensie.