Cu ochii trişti, privind spre viitor

Orfani sau abandonaţi, doar tutorii le mai sunt alături. 18 copii rămaşi fără îngrijire părintească, care au mers la şcoală în clasa întâi, au fost la o întrevedere cu primarul capitalei. În ajun de an şcolar, Primăria Chişinău a acordat câte trei mii de lei fiecăruia dintre aceşti copii.

Oleg Chiseliov are şase ani şi a mers pentru prima dată la şcoală în acest an. A avut emoţii mari, de altfel ca şi ceilalţi copii. Bunica nu-l pierde din ochi. Ea mărturiseşte că-i este greu să-şi amintească trecutul.

Părinţii lui Oleg au decedat acum trei ani, în urma unui accident rutier. Zile în şir, băieţelul  întreba de ce nu vine mama. Într-o zi, bunica, pentru că nu mai găsea răspunsuri, i-a spus că mama a fost luată în cer şi se află împreună cu alţi îngeri alături de Dumnezeu, supraveghindu-l şi apărându-l de sus. Peste o perioadă de timp, a început să se ducă la mormântul părinţilor împreună cu bunica. Atunci a înţeles că nu-i va mai avea niciodată.

În prezent, Oleg locuieşte împreună cu bunica sa Liuba, care face tot posibilul ca băiatului să nu-i lipsească nimic. “Îl cresc de la vârsta de 3 anişori. Nu ne este deloc uşor, dar fac tot posibilul ca copilul să nu simtă greutăţile. Cea mai mare problemă sunt resursele financiare reduse. Deşi este încă foarte mic, nepoţelul deja înţelege când i se spune că nu sunt bani pentru unele lucruri. El ştie că aceştia sunt repartizaţi pentru pâinică, iar aceştia – pentru jucării”, spune Liuba cu un zâmbet trist.

Deşi mereu speră la ajutorul statului, Liuba şi Oleg au învăţat să se descurce singuri în viaţă, cu propriile puteri. Bunica recunoaşte că-i este greu, dar spune că “oricum, copilul trebuie dat la şcoală, cu sau fără ajutorul cuiva”. Ea mărturiseşte că Oleg i-a dat puteri să reziste tragediei care, într-o singură clipă, a şters pentru totdeauna fericirea de pe chipul ei. După atâţia ani, ea refuză să vorbească despre cele întâmplate, subliniind doar că “este un subiect prea dureros”.

Dorinţa de a fi alături de alţi copii

Simion Alupoi, de asemenea, a păşit pentru prima dată pragul şcolii în acest an. Spre deosebire de ceilalţi copilaşi, care au în jur de şase ani, el are opt ani şi jumătate. Deşi e un băiat foarte activ, interesat de tot ce se întâmplă în jur, Simion vorbeşte greu şi cu anumite deficienţe, nu poate să-şi exprime coerent gândurile, deşi încearcă s-o facă. Atunci când vrea să spună ceva, depune mult efort, concentrându-se la maximum, dar reuşeşte cu greu. Atunci când toate eforturile sale sunt în van, Simion se supără, dă din mână şi încearcă să atragă atenţia mulţimii prin câteva strigăte scurte, pline de disperare.

Mama lui este în viaţă, dar foarte bolnavă. Ea are schizofrenie în stare avansată. Femeia nu-şi recunoaşte copilul. Îl respinge, spunând că nu este al ei. “L-am luat de la maternitate că era frumuşel şi-mi părea rău să-l las, îşi aminteşte bunica. Când am venit acasă, însă, am înţeles că boala i s-a transmis şi micuţului, mama lui fiind bolnavă în timp ce era însărcinată”. Din cauza bolii, Simion a rostit primele cuvinte mult mai târziu decât semenii săi. Imediat ce a început să vorbească, bunica sa Maria a decis să-l dea la şcoală, ca să poată comunica cu alţi elevi, în speranţa că odată cu ceilalţi va evolua şi el şi “va avea posibilitatea să ducă o viaţă aproape normală”.

Iniţial, îl creşteau în doi pe micuţ: bunelul şi bunica. “Atunci era cât de cât mai uşor, spune Maria. Bunelul lucra şi ne ajungea pentru pâine, lactate, uneori chiar şi pentru dulciuri, dar acestea le aveam mai rar. De obicei, cumpărăm doar cele necesare. Acum, însă, am rămas doar noi doi şi ne este foarte greu. Totuşi, fac tot posibilul să nu simtă aceste greutăţi.”

Vă rog să-mi găsiţi o familie

Unii tutori au povestit cum au apărut aceşti copii în casa lor. Dacă unii îşi îngrijesc propriii nepoţi, alţii au luat în îngrijire copii străini, de care li s-a făcut milă. Tutorii susţin că, datorită acestor copii, ei înşişi se simt mult mai tineri şi mai puternici. Copiii n-au ezitat, în semn de mulţumire, să recite poezii. Unii, cu această ocazie, s-au pregătit din timp, pentru alţii a fost o dorinţă spontană, surprinzându-i şi pe tutori, care au rămas mişcaţi de acest imbold neaşteptat.
Andrei Guţan are şase ani şi este sigur că se va face poliţist când va creşte. Deocamdată, însă, cea mai mare dorinţă a sa este să aibă o familie. În prezent, el se află la centrul de plasament de tip familial “Small Group Homes” împreună cu fraţii săi. Părinţii erau absolut indiferenţi faţă de soarta copiilor lor. Îi încuiau în casă pentru o lungă perioadă de timp, lăsându-i singuri. Aflând despre această situaţie, organul de tutelă şi curatelă a decis că nu poate să lase copiii într-o asemenea situaţie.

Părinţii au fost lipsiţi de drepturi părinteşti, iar copiii au fost transferaţi mai întâi la o casă de copii, care, în scurt timp, a fost închisă, apoi la internatul din Leova, după care la o casă de copii de tip familial şi, în sfârşit, la centrul de plasament. Timp de trei ani n-a fost nimeni să-i viziteze. Acest lucru, însă, nu-l descurajează pe Andrei. El este sigur că-şi va găsi noi părinţi, care-l vor îngriji şi-i vor dărui dragostea lor: “Vă rog mult să-mi găsiţi o familie”.

Vreau să fiu mămică

Olga Pavlov este unul dintre copiii care locuiesc în acelaşi centru de plasament. Ea face parte dintr-o familie defavorizată. Fetiţa are două surori care se află la centru împreună cu ea. Bunica este unica persoană apropiată care mai vine să le viziteze. Deşi Olga spune că-şi aminteşte foarte bine de părinţi, vorbeşte foarte detaşat despre ei. Le spune fiecăruia pe nume şi atât. Ea nu ţine minte dacă s-a jucat vreodată cu părinţii sau dacă au mângâiat-o cândva. Mama le-a abandonat şi şi-a întemeiat o altă familie, iar tatăl, într-o zi, a aruncat-o pe cea mai mare dintre fiice de la etajul cinci.

Olga recunoaşte că are mare nevoie de o familie, “ca să ne ajute cât timp suntem mici, să ne ţină şi să ne păzească, iar când vom creşte, îi vom ajuta noi”. Între timp, Olga îmi şopteşte la ureche cel mai mare vis la ei: “Vreau să fiu mămică şi să am două fiice: Cristinuţa şi Magdalena. O să fiu mereu alături de ele şi n-o să le părăsesc niciodată”.

Ana Gobjilă, manager la Centrul de plasament de tip familial “Small Group Homes”, susţine că aici se află, în primul rând, copiii abandonaţi de părinţi. Lucrătorii centrului îi ajută să însuşească abilităţile elementare de autodeservire şi de comportament în societate pentru a-i putea integra în familii bune. “Muncim pentru a-i ajuta pe copii să-şi respecte propria personalitate şi a celor din jur”, spune Ana Gobjilă. Ea susţine că prin activitatea angajaţilor instituţiei li se oferă “părinţilor şansa să-şi reorganizeze viaţa familială”. Astfel, prin Centrul de plasament de tip familial “Small Group Homes” au trecut mai mult de 100 de copii, majoritatea fiind reintegraţi în familia lor biologică.

Conform deciziei fondului municipal de rezervă, fiecăruia dintre aceşti copii i se alocă trei mii de lei, pentru a i se putea achiziţiona cele necesare pentru şcoală. În municipiul Chişinău sunt peste 800 de copii orfani, ocrotiţi prin tutelă sau curatelă.

Olga Bulat

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *