[PROFESII IMPOSIBILE] Cu bisturiul, printre deţinuţi

De dimineaţă, uşile grele din coridorul de la etajul doi al blocului administrativ din Penitenciarul nr. 15 de la Cricova se deschid şi se închid continuu. Cel mai puternic scrâşnet îl produce uşa din mijloc, care e diferită de celelalte. E doar din vergele de fier şi face legătură între lumea deţinuţilor şi angajaţii blocului administrativ, între lumea cu şi fără epoleţi.

Cabinetul medicului e pe acelaşi coridor. Câţiva deţinuţi, însoţiţi de pază, aşteaptă să fie consultaţi. Unul câte unul, intră pe rând în cabinet. Acolo, medicul Constantin Bîrcă, şeful serviciului medical al acestui penitenciar, acordă asistenţa medicală primară deţinuţilor. El spune că trebuie să rezolve problemele lor prioritare – promovarea sănătăţii, profilaxia maladiilor acute, prevenirea acutizării celor cronice, tratamentul şi reabilitarea.

Constantin Bîrcă lucrează aici de 5 ani şi tot atât mai are până la pensie. Nu i-a fost frică niciodată de deţinuţi. “Un medic, pentru deţinuţi, este un lucru sfânt. Noi suntem cei care le veghem sănătatea. Până acum nu am avut vreun incident neplăcut cu ei. Au fost cazuri când mi-au propus să le cumpăr telefoane sau ce mai au nevoie, dar nu a mers. Nu sunt omul potrivit”.

Cursuri pentru medicii din penitenciare

Bîrcă mai spune că unii deţinuţi sunt vicleni şi pot să te manipuleze, aşa că lucrătorii medicali care se decid să vină într-o puşcărie ar trebui să aibă o pregătire specială. “Se planifică să se introducă pe viitor un curs de medicină penitenciară la Universitatea de Medicină. E necesar acest curs, deoarece aici e un contingent aparte de oameni, care te mint sau simulează o boală, şi trebuie să fii pregătit din start pentru astfel de cazuri”, spune medicul.

Nimic nu-i displace aici, crede că echipa este foarte prietenoasă, iar cabinetul psihologului e vecin cu al lui, spune zâmbind, adăugând că uneori atmosfera grea îl apasă pe suflet. “Zilnic consulţi oameni privaţi de libertate,  e un pic debordant, dar aşa e profesia noastră, nici la urgenţă, cât am lucrat cinci ani, nu a fost mai uşor”.

Pe zi, numărul pacienţilor se ridică până la 20, uneori cifra ajunge până la 30. Se spune că deţinuţii au regulile lor chiar şi atunci când stau în rând la medic: după “rang”, primii sunt “blatnîie”, iar ultimii “obijennîe”. “Chiar dacă cel umilit vine primul, oricum intră la urmă. Ei decid cine intră primul şi cine ultimul”, explică Constantin.

Penitenciarul, ca o familie extinsă

După amiază, forfota de pe coridoarele blocului administrativ mai scade. Dar munca continuă, mai ales în cabinetul în care se fac analizele de laborator.  Nina Vîlegjanin, în vârstă de 60 de ani, cercetează la microscop analizele colectate. E cel mai vârstnic lucrător medical. Vine aici de două ori pe săptămână, iar în restul zilelor lucrează în calitate de farmacistă în blocul vecin. A petrecut între gratii mai mult de jumătate de viaţă, dar nu regretă nici pentru o clipă că şi-a dedicat timpul oamenilor privaţi de libertate. Pentru ea penitenciarul a devenit o familie mare, de sute de persoane, de sănătatea cărora trebuie să aibă grijă.

“Când trebuie să li se facă injecţii, vin la mine. Cunosc păcatele fiecăruia şi nu mă pot abţine să nu-i mustru, mai ales pe cei care au vârsta fiilor mei. Le zic: Măi băieţi, de ce nu sunteţi cuminţi?”, spune doamna Nina. Uneori, însă, preferă să nu comunice cu deţinuţii. Mai ales cu cei care au fost condamnaţi pentru violuri. “Mi-e greu să-i răspund la bună ziua, nu să mai întreţinem o mini-conversaţie cu el”.

Familia numeroasă de deţinuţi a cunoscut-o în 1981. Pe atunci puşcăriaşii purtau uniforme vărgate, cod numeric la piept şi erau raşi pe cap. “Zile întregi mă frământam – cum să-i ţin minte? Voiam să le zic pe nume din prima zi. Dar ei erau la fel, parcă erau xerocopii. Aveam senzaţia că venea la consult unul şi acelaşi pacient. Soţul mă liniştea, îmi zicea că peste o perioadă de timp în mintea mea “oamenilor clonaţi” o să le apară şi numele”.

Asistentă medicală în “penitenţă”

Pentru o asistentă medicală, în acest anturaj este nevoie de mult curaj. Nu e uşor să fii înconjurată de bărbaţi, posibil periculoşi, fiind dominată de gândul-străjer că în orice moment ai putea să fii atacată cu propriile tale instrumente.

Ceea ce a determinat-o să se retragă în fortăreaţa de la Cricova pe post de asistentă medicală a fost dragostea pentru soţul ei care muncea deja de ceva timp la penitenciar. “Cu câţiva ani înainte de a mă înrola în această meserie, am fost soră medicală la Sărătenii Vechi, Teleneşti. Cu o seară înainte, murise un copilaş. Când am aflat, m-am speriat foarte tare, doar îl consultasem recent şi parcă nu era în pericol. Eram dezorientată, nu înţelegeam cum de s-a putut întâmpla una ca asta? Am alergat repede la ei. Mamă-sa mi-a zis să nu mă tulbur, că mai are încă opt suflete. Pe vremea aceea un asemenea caz se pedepsea crunt, indiferent dacă erai sau nu vinovat. Iar la adunarea de la raion te ridicau ca pe-un şcolar în picioare şi te certau faţă cu 200 de cadre medicale. Am luat copilul, mama şi fuga la spitalul raional. Eram tânără şi naivă, iar de emoţie nu am mai apelat la salvare, credeam că e de datoria mea să fac ceva. Am mers un kilometru cu copilul mort în braţe, până la şosea, după care l-am ţinut la piept până la Teleneşti, fără ca cineva din autobuz să bănuiască că în cearşaf copilul de mult nu mai răsuflă. Ca să scap de interogatoriul vecinilor, cauzat de şiroaiele mele de lacrimi, mi-am lipit faţa de copil. A venit şi ziua “penitenţei”. Transferul s-a produs, doar că într-un alt mod. Mi s-a propus un loc de muncă la Chişinău, ca asistentă medicală la operaţii, drept recompensă pentru efortul depus în acest caz trist”.

În primele zile deţinuţii se uitau pe furiş la ea prin ferestruica cabinetului. Vedea o mulţime de ochi care o urmăreau curioşi. Ferestruica se deschidea doar când primeau pastilele, iar pragul cabinetului era calcat numai când li se administrau injecţii. “Era greu pe-atunci să lucrezi, seringile erau de sticlă şi le foloseam de câteva ori, nici prin cap să-mi treacă că aş putea să mă molipsesc de SIDA sau de alte boli transmisibile”.

Atac cu lumina stinsă

Spune că în faţa deţinuţilor trebuie să-ţi impui caracterul, să nu îţi simtă frica faţă de ei, altfel te manipulează. Asta înseamnă că, dacă cedezi, eşti forţat ulterior de consecinţe să le dublezi unora doza de somnifere sau să le pui la dispoziţie obiecte interzise în penitenciar contra cost. “Eu nu m-am vândut niciodată. Am demonstrat-o într-o seară de primăvară. Era târziu, mai aveam câteva consultaţii. Tocmai examinam un deţinut când s-a stins lumina. Afară s-a început zarvă mare. În cabinetul meu se instalase timp de câteva secunde o linişte învăluită în cele mai ascunse gânduri. Simţeam că mă va ataca. Cu ochii bunghiţi unul la altul, căutam vreo metodă de apărare. Nici n-am terminat acest gând, când s-a repezit la mine, urlând că îmi taie degetele dacă nu-i dau ceva droguri (pastile). Am luat de pe masă un obiect la întâmplare, îndreptându-l spre el şi urlând la fel de tare: “Ia încearcă”. Am putut vedea în lumina slabă ce venea de afară cum îi tremură barba. Şi-atunci am răsuflat uşurată. L-am învins. Între timp, a venit soţul meu, speriat de moarte. Credea că nu mă mai vede vie. Eram însărcinată în a şaptea lună cu al doilea fecior. Când îmi aduc aminte de acest caz, văd doar o barbă tremurândă în lumina palidă ce se strecura printre gratii”.

Acest caz nu a împiedicat-o să muncească printre ei în continuare. Participa chiar şi la concertele organizate de deţinuţi pentru deţinuţi. “La toate sărbătorile se pregăteau concerte, iar eu împreună cu condamnaţii cântam pe scena puşcăriei. Am avut atâtea momente frumoase. Eram apreciată pentru atitudinea respectuoasă pe care le-o purtam şi pentru că acceptasem să fiu pe scenă printre ei”. Spune că azi nu mai este ca odinioară. Deţinuţii nu mai muncesc ca pe vremuri la cariera de piatră şi ea nu mai cântă pe scenă. “Ne-am transformat în nişte roboţi cu toţii, timpurile se schimbă”.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *