Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Criza datoriilor europene sau globale?…

Criza datoriilor europene sau globale? Implicaţiile asupra Moldovei

În prezent UE trece printr-o criză foarte gravă, nu doar financiară, ci şi de liderism politic. Totuşi, analiza indicatorilor financiari arată că scenariile apocaliptice – de genul lichidării euro şi dezmembrării UE – sunt exagerate. Scenariul cel mai probabil de ieşire din criză e combinarea, chiar “neortodoxă”, a unor instrumente de politici monetare şi fiscale menite să reînvie încrederea pieţelor faţă de moneda europeană. Unele instrumente care vor fi utilizate pentru însănătoşirea finanţelor publice în ţările europene vor avea implicaţii şi pentru R. Moldova.

Euro – cauza datoriilor suverane?

Fondatorii proiectului european vedeau o Europă unită, o garanţie contra războaielor care au măcinat continentul pe parcursul câtorva secole şi au culminat cu marea conflagraţie din 1939-1945. În ultimele cinci decenii, proiectul european s-a aprofundat instituţional şi s-a extins geografic, iar ţările europene au ajuns la un grad sporit de interdependenţă economică. Apogeul UE a fost introducerea monedei unice – euro, care a dus la intensificarea integrării financiare, comerţului intra- şi extra-european, inclusiv cu servicii, sporirea investiţiilor, reducerea riscurilor inflaţioniste şi valutare, îmbunătăţirea accesului la finanţare pentru economiile europene periferice. Însă, în absenţa unei politici bugetare comune, zona monetară comună a generat şi hazarduri morale înalte pentru guvernele, companiile şi băncile din ţările-membre mai sărace, care s-au grăbit să profite de dobânzile mici la care puteau să contracteze datorii. Dar, uitându-ne la datele statistice pentru deceniile anterioare, observăm că datoriile suverane au început să crească cu mult înainte de introducerea monedei euro, catalizând procesul de supraîndatorare care se declanşase mai devreme.

Criza datoriilor suverane în UE: cât de gravă şi de ce?

O evaluare a indicatorilor financiari arată că situaţia financiară în UE nu este nici pe departe zona cea mai întunecată din peisajul contemporan al dezechilibrelor economice şi financiare globale.

Astfel, dacă în zona Euro deficitul bugetar mediu estimat pentru 2011 e de -4,2%, atunci în SUA acest indicator era de -9,6%, în Japonia de –10,3%, iar în Marea Britanie – de -8,5%. Chiar şi în Italia, o ţară catalogată de mulţi observatori ca fiind următoarea care se va confrunta cu grave probleme de deservire a datoriei, deficitul primar în 2011 a fost destul de mic, -4%.

La capitolul poverii datoriei publice, zona euro nu arată mai rău ca alte ţări: în zona Euro valoarea medie a datoriei publice brute raportate la PIB în anul 2011 a fost de 75%, comparativ cu 100% în SUA, 81% în Marea Britanie şi 233% în Japonia.

Lucrurile sunt similare dacă analizăm şi indicatorii necesităţilor de finanţare a datoriei. Astfel, pentru 2012 în zona Euro media necesarului de finanţare a datoriei publice (datoria maturizată + deficitul bugetar primar) este de 16% din PIB. Pentru Grecia, indicatorul este practic la această medie. Probleme mai mari sunt în cazul Italiei, Portugaliei, Belgiei, Franţei şi Spaniei (de la 20 la 23%). Totuşi, necesităţile imediate de finanţare ale Europei sunt mult mai mici decât cele ale Japoniei (59%) şi ale SUA (30%).

Criza financiară din 2008-2009 a aruncat în stratosferă indicatorii de îndatorare suverană în toate ţările dezvoltate. Una din cauzele majore este că o bună parte din ţările OCDE au încercat în 2009 să salveze băncile comerciale prăbuşite sub povara activelor dubioase prin preluarea acestor active. O a doua cauză este că guvernele OCDE, a căror venituri s-au subţiat dramatic în urma crizei financiare globale, au preferat să păstreze bunăstarea socială prin majorarea îndatorării, nu prin raţionalizarea cheltuielilor publice. Ca rezultat al acestei miopii financiare generalizate, datoriile publice brute în ţările OCDE au crescut de la 76,2% din PIB în 2007 la 108,3% în 2011. Printre campionii creşterii se numără Irlanda (de la 24,9% la 109,3%), Grecia (de la 105,1% la 165,6%), Japonia (de la 187,7% la 233,1%) şi SUA (de la 62,3% la 100,0%). Cine a finanţat aceste datorii? Ţările emergente, inclusiv China, Hong-Kong şi unele dintre cele exportatoare de petrol!

O analiză la rece demonstrează că nu doar UE e împovărată de datorii supraextinse, ci avem de a face cu o problemă generalizată la nivelul ţărilor dezvoltate. De fapt, problema datoriilor este mult mai gravă şi cu potenţial exploziv mult mai mare în SUA şi Japonia. De ce, în asemenea caz, anume UE a ajuns să fie cap de afiş atunci când se discută despre criza datoriilor suverane? Din cauza că: 1) UE nu are politică fiscală comună şi, din cauza unor proceduri greoaie de luare a deciziilor nu poate să opereze în timp util ajustările fiscale şi de cheltuieli publice; 2) Banca Centrală Europeană nu are acces la “tiparniţa de bani” (Germania fiind principalul adversar al emisiei monetare suplimentare) şi 3) mass-media globală şi marile fonduri investiţionale au speculat abil primele două slăbiciuni.

Înseamnă oare aceasta că moneda europeană comună va fi “lichidată”? Nici pe departe, deoarece aceasta nu are cum să rezolve problemele Europei, dar în mod garantat va arunca continentul cu câteva decenii înapoi. Pentru Germania – principalul actor de care depinde salvarea zonei Euro – moneda comună este unul din principalii factori care amplifică competitivitatea sa economică, convertind-o, pe termen lung, în influenţă politică globală. De aceea, Germania va face tot posibilul ca moneda europeană să fie salvată, ceea ce nu înseamnă că zona Euro va supravieţui în componenţa actuală. Acest lucru îl înţeleg toţi actorii care iau decizii la nivel comunitar şi internaţional, dar, din păcate, setul de instrumente pe care actualii lideri politici îl au la dispoziţie este unul destul de limitat, iar constrângerile de conjunctură – foarte severe. Cu alte cuvinte, criza cu care se confruntă actualmente UE este eminamente o criză de încredere. şi deoarece crizele de încredere pot fi rezolvate doar pe calea unor reforme politice profunde, aceasta implică şi schimbarea liderilor politici. Din garnitura vechilor lideri europeni, în prezent au rămas la putere doar cel german şi cel francez, dar este mare probabilitatea ca şi aceştia să piardă alegerile ce vor avea loc în 2012. Venirea noilor lideri va permite aplicarea unor soluţii, nu tocmai plăcute, dar absolut necesare pentru soluţionarea crizei. Parte a soluţiei este şi raţionalizarea cheltuielilor publice în ţările europene (pe lângă eliminarea unor ţări din zona euro, acordarea de competenţe Băncii Central Europene de a cumpăra orice volum necesar de obligaţii ale ţărilor periferice etc.).

Cum ne afectează aceasta pe noi?

În mod direct. În faţa unui imens risc de recesiune economică, raţionalizarea cheltuielilor publice pentru ţările europene înseamnă nu atât reducerea acestora, cât acordarea de prioritate cheltuielilor cu efect multiplicator asupra nivelului de activitate economică. Spre deosebire de cheltuielile pentru drumuri, şcoli şi spitale, asistenţa externă nu face parte din categoria de cheltuieli cu efect multiplicator, de aceea nu este exclus că ţările europene, precum şi UE în ansamblu, vor fi nevoite să-şi revizuiască programele de asistenţă financiară pentru ţările din vecinătate. Evident, nu se va renunţa integral la asistenţa pentru dezvoltare, dar condiţiile de acordare ale acesteia vor deveni mult mai dure, iar performanţele cerute – mult mai înalte. În 2011 Moldova, deşi a fost catalogată ca o “poveste de succes”, nu a demonstrat prea multă eficienţă în gestionarea resurselor externe şi în implementarea reformelor-cheie (reforma justiţiei, reforma administraţiilor publice centrale şi descentralizarea sunt doar trei din cele imperative), care ar permite economiei ţării să respire mai uşor şi să se dispenseze pe termen lung de injecţiile financiare externe. Dacă nu reuşeşte să depăşească acest handicap, “povestea” poate avea un final urât.

Valeriu Prohniţchi, 
Centrul analitic independent "Expert-Grup"