Credinţă şi business la mănăstire
Mii de credincioşi îşi petrec noaptea de joi spre vineri la Mănăstirea “Sfânta Treime” din satul Saharna, Rezina. Aceştia încearcă să se izbăvească de cel rău, să-şi rezolve problemele personale şi familiale şi să-şi tămăduiască trupul şi sufletul. În timpul slujbei, care începe la ora 00.00, liniştea mănăstirii este “furată” pentru câteva ore de zeci de persoane care ţipă şi scandează diferite fraze, s-ar părea trase la xerox.
Există câteva posibilităţi de a ajunge la Mănăstirea “Sfânta Treime” din satul Saharna, Rezina. Te urci la volanul automobilului personal şi, din Chişinău, timp de aproximativ două ore, parcurgi cei 115 km. Sau, dacă plăteşti 43 de lei, te urci în microbuzul care face zilnic ruta Chişinău–Saharna. Dacă şi această variantă nu îţi este pe plac, poţi apela la una dintre numeroasele curse de ocazie Chişinău-Saharna, disponibile în special în zilele de joi. De obicei, preţul pentru un bilet tur-retur e de 110 lei, plecarea la orele 19.00—20.00 şi revenirea în Chişinău, a doua zi, pe la 7-8 dimineaţa. Dacă, totuşi, vrei altceva, te poţi urca în microbuzele sau autobuzele Chişinău-Rezina, disponibile, zilnic, la Gara de Nord din Chişinău. Odată ajuns la Rezina, până la Saharna, unde se află complexul monastic care cuprinde şi Mănăstirea “Sfânta Treime”, ai de mers aproximativ 7 km. Pe jos sau, dacă ajungi până la ora 18.20, cu una dintre cursele Rezina-Saharna, care circulă, practic, din oră în oră.
Drumul spre „izbăvire”
Dacă alegi să mergi pe jos, ai în stânga râul Nistru şi o privelişte care îţi linişteşte sufletul şi te face să uiţi de toate problemele. Te pregăteşte parcă de ceea ce urmează. La distanţe de câteva sute de metri, vezi câte o barcă care vâsleşte, iar pe malul celălalt al Nistrului, câteva animale care pasc. Drumul şerpuit, ascuns după dealuri, te face să crezi că cei 7 km parcurşi ar fi, de fapt, 17. În dreapta ta, la câţiva kilometri de complexul monastic, se înalţă falnic Penitenciarul nr. 17. Puţin mai încolo, începe satul Saharna. Aproape la fiecare poartă stă câte o persoană, parcă aşteptându-şi oaspeţii. Odată ajuns pe drumul care duce spre mănăstire, ai impresia că ai greşit locul, şi că acesta nu este un drum de ţară. Nu prin calitate, una deplorabilă, ci prin densitatea oamenilor care circulă pe el. Câteva vaci, care vin acasă de la păscut, dar şi zeci de oameni traversează simultan acest drum, unul care pare cu un singur sens. La poarta complexului monastic, te întâlneşti inevitabil cu câţiva cerşetori, care apelează la bunătatea, deloc zgârcită, a celor care vin la mănăstire.
Piaţă sau mănăstire?
Intrând pe tărâmul sfânt, te mai gândeşti încă o dată în ce zi te afli. Nu o să-ţi vină să crezi că este joi, o zi toridă de vară, când unii sunt plecaţi în vacanţă, alţii la prăşit, iar ceilalţi stau ascunşi prin case, de frica soarelui pătrunzător. Curtea bisericii este plină încă de pe la ora 20.00, deşi slujba propriu-zisă demarează abia la miezul nopţii. Oamenii stau în rând pentru a cumpăra lumânări sau alte lucruri bisericeşti. Urci puţin pe drumul care duce spre ieşire. Vezi zeci de oameni care stau în rând pentru a gusta apa din izvorul de pe teritoriul mănăstirii. Puţin mai încolo, în drumul care duce spre peşteri, îţi atrage atenţia un strigăt care-ţi aminteşte de Piaţa Centrală din Chişinău. “Plăcinţele calde la 4 lei!” Lumânările aprinse în peşterile din apropiere şi preotul care te miruieşte îţi aduc însă repede aminte că te afli pe un loc sfânt.
La ieşirea din peşteră, după ce săruţi icoanele şi eşti miruit, calci în picioare mai multe foiţe albe. Dacă le priveşti atent, observi scrise pe ele diferite dorinţe. Persoanele care vin la mănăstire scriu pe aceste foiţe tot ce ar dori să se întâmple cu ele şi familiile lor în viitorul apropiat, în speranţa că dorinţele se vor îndeplini şi vor avea parte doar de sănătate, fericire şi bunăstare.
25 de lei vs Necuratul
După ce mai cutreieri locurile din împrejurime, în jurul orei 22.00, când deja întunericul de afară nu te mai lasă să admiri natura, iar drumurile îţi pun în pericol integritatea fizică, te apropii de locul unde va avea loc slujba de noapte, unde se vor citi Rugăciunile Sfântului Vasile, se va săvârşi Taina Sfântului Maslu şi se va controla cu Sfânta Copie. Rugăciunea Sfântului Vasile se citeşte pentru dezlegarea farmecelor, rezolvarea problemelor personale, familiale şi pentru alcoolism. Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte pentru tămăduirea şi vindecarea trupului, iar cu Sfânta Copie – se controlează persoana, daca i s-au făcut sau nu farmece. Pentru a beneficia de Sfântul Maslu, de “controlul” cu Sfânta Copie, dar şi pentru a-ţi fi citit numele de cel care oficiază slujba, trebuie să plăteşti 25 de lei.
Încă de la ora 21.00, majoritatea locurilor din faţă sunt ocupate. Unii, pentru a ajunge cât mai aproape de preotul care citeşte, recurg la diverse şiretlicuri. Până la slujbă, întâlneşti prin mulţime oameni cu diverse probleme.
Biserica, mai presus de medicină
Marina are 18 ani. Se află pentru a doua oară la slujbă. Spune că atunci când a venit pentru prima dată, a luat totul ca pe o glumă. Marina are probleme de sănătate, chiar momente când pur şi simplu nu poate merge. Zice că a fost pe la mulţi medici, atât din ţară cât şi de peste hotare, care însă nu au reuşit să-i pună un diagnostic concret. Marina zice că după ce a fost miruită data trecută, timp de 2 ore nu a ştiut ce s-a întâmplat cu ea – nu-şi aminteşte nimic din ce s-a întâmplat atunci şi că doar prietenii i-au spus cum s-a comportat. “Mi-au spus că am început a râde, apoi a plânge. Eu însă nu ţin minte nimic. Preotul mi-a spus că mi-a fost făcut, şi din această cauză nu pot merge câteodată. Mi-a spus că am călcat în ceva”, povesteşte Marina, care te îndeamnă să nu iei lucrurile de aici ca pe o glumă şi chiar îţi dă sfaturi cum să te comporţi. “Când ai să vezi că oamenii ţipă, să nu-ţi fie milă de ei. Nici să nu-i priveşti”, zice fata, atenţionându-ne să nu se speriem de ea.
„Nu citi că mă doare capul!”
E aproape ora 00.00. Părintele iese în faţa mulţimii şi spune că, într-un sat din apropiere, se construieşte o biserică, şi că e nevoie de ajutorul enoriaşilor. După ce îşi încheie mesajul, se aude un ţipăt lung, după care preoţii pornesc cântarea. Aşa începe “celebra” slujbă. Peste câteva minute, ţipetele şi strigătele devin din ce în ce mai frecvente, de parcă eşti parte dintr-un film horor. Nu mai înţelegi dacă e vis sau realitate, dacă oamenii din preajma ta sunt actori sau suferinzi. Cum să-i tratezi? Cu compasiune sau cu regret? Cert e că, odată cu trecerea timpului, ţipetele se transformă în urlete. “Nu citi că mă doare capul!”, o fată, Olga, este ţinută de ambii părinţi, în timp ce aceasta strigă cu disperare. “Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă să mă duc la ea!” Părinţii o întrerup: “Spune cine ţi-a făcut asta, cine?” Fata, se pare, nu-i observă. Peste puţine clipe ţipă iar: “Liza mi-a făcut la nuntă. Nu mă blestema, fa Liză…”.
După Sfântul Maslu, Marina, cea cu care vorbisem anterior, a intrat în starea în care ne atenţiona că se va afla. S-a schimbat la faţă şi a început să râdă, după care să plângă. După o oră şi jumătate, slujba s-a terminat, iar ţipetele deveneau de groază. Zeci de oameni, în marea lor majoritate femei, se zbăteau şi urlau, în timp ce alte câteva persoane încercau să le ţină de mâini.
Sfârşit de vis sau de realitate?
Imediat după terminarea slujbei, mergi la “controlul” cu Sfânta Copie, sau, cum i se mai spune acolo, “Săgeata”. În timpul acestui proces, sunt oameni care încep a ţipa, a tremura sau a scoate sunete de animale.
Pe la 03.00, oamenii se retrag. Cineva pleacă spre aşa-zisul hotel din apropiere, în care sunt câteva camere care oferă condiţii inumane. Chiar şi aşa, locurile sunt limitate. Alţii pleacă spre chilii, la fel cu locuri limitate, puse la dispoziţie de mănăstire. Pentru a ajunge acolo, trebuie să-ţi rezervi un loc din timp. Dacă nu ai loc nici la hotel, nici în chilii şi nici nu ai o maşină unde să aştepţi zorii, ai alte variante: te plimbi sau îţi petreci noaptea la unul dintre cele două baruri din apropiere, unul la vreo 300, altul la vreo 400 de metri de mănăstire. La ieşirea de pe teritoriul mănăstirii, unii imită cele întâmplate, alţii zâmbesc, ceilalţi meditează. Marina a venit să-şi ceară scuze pentru “comportamentul ei”, înainte de a se pierde în mulţime.
Totuşi, indiferent de reacţiile pe care ţi le provoacă Saharna şi toate tainele ei, după asta, poţi spune cu siguranţă că, în viaţă, trebuie să ajungi măcar o singură dată pe aceste tărâmuri, pline atât de mistere, cât şi de privelişti care îţi bucură ochiul.
Victor MOŞNEAG
