Copiii, victime ale prezentului incert

În această lume a laptopurilor, aparatelor Iphone şi Apple, cu acces la Internet şi la reţele electronice de comunicare, există o categorie de copii care au, în fiecare zi, griji ca şi ale unor maturi: să aibă o bucată de pâine şi bani cel puţin pentru taxele şcolare. Aceşti copii deprind responsabilităţile prea devreme, dar însuşesc şi regula că viaţa e arta lucrurilor simple, fără lux.

Specialiştii, deocamdată, nu pot defini exact criteriile după care o familie poate beneficia de statutul de vulnerabilitate. De obicei, situaţia de vulnerabilitate sau situaţia de dificultate a fiecărei familii este calificată în mod individual.

Vreau să ajung cineva în viaţă

Mihai Chiciuc are 16 ani şi este elev la Şcoala Profesională nr. 5 din Chişinău. Pentru a fi admis la facultate, are nevoie de finanţe, de care familia nu dispune. De aceea, s-a gândit să însuşească o meserie cât mai solicitată, care să-i permită în continuare să se angajeze în câmpul muncii şi să aibă, după cum recunoaşte Mihai, “un serviciu bun cu un salariu rezonabil”.

Acum trei ani, mama lui Mihai a reuşit să-şi găsească un serviciu stabil în cadrul unei organizaţii care ajută copiii nevoiaşi. Acest fapt îl bucură pe Mihai, dar condiţiile deocamdată nu s-au schimbat atât de mult încât să viseze la o muncă de oficiu. Deşi pare că situaţia s-a schimbat, el îşi aminteşte perioada grea în care “mama nu avea de lucru, iar fratele mai mare lucra la piaţă, unde vindea răsărită sau detergent, pentru a supravieţui”. În prezent, acesta lucrează în Parcul de autobuze.

Dacă la întreţinerea lui Mihai ar pune umărul ambii părinţi, situaţia ar fi alta, dar familia sa este incompletă. Tatăl şi-a părăsit familia pe când Mihai avea 7 ani. El nu-i ajută deloc. “Tata s-a dus… Nu mai vine la noi. În ultimul timp, nici nu vorbim. Deşi a promis să ne ajute, n-are cum. El are problemele lui şi nici pe dânsul nu se poate întreţine”, spune Mihai.

Ştiu că am valoare

Elena are 15 ani şi este elevă la Şcoala Profesională nr. 5. Deoarece situaţia financiară a familiei sale este precară, Elena s-a gândit că după studiile la această şcoală, în viitor, şi-ar putea ajuta familia: “Sper să-mi găsesc rostul în viaţă. Familia mea are nevoie de ajutor şi am decis să vin aici ca să-i ajut, în primul rând, pe ei, dar şi pe mine”.

Elena spune că aici s-a descoperit pe sine. Nu se mai teme să-şi exprime părerea, iar elevii şi profesorii o susţin: “Datorită lor, ştiu că am valoare, am ceva în mine ce mă va ajuta să-mi fac un viitor în viaţă”. Elena este sigură că va reuşi, va înfrânge toate obstacolele prin muncă, dar şi cu ajutorul părinţilor, al profesorilor şi al colegilor.

Ştefan Paladi, director adjunct la Şcoala Profesională nr. 5 din Chişinău, spune că un număr mare dintre copiii de aici sunt din familii social-vulnerabile: “Deoarece condiţiile de acasă nu le permit să-şi aleagă o instituţie unde ar avea nevoie de bani, ei aleg această şcoală şi aceste specialităţi. La absolvire, se vor putea angaja fără probleme în câmpul muncii. Mulţi dintre ei îşi găsesc un loc în timpul practicii de la importante întreprinderi din Moldova: “Franzeluţa”, “Bucuria” ş.a.”.

Alte şanse

Pe lângă şcoli profesionale, există şi organizaţii neguvernamentale care le oferă copiilor din familii defavorizate şansa de a-şi dezvolta talentele. La Centrul social de creaţie pentru copii şi tineri de la Biserica “Sf. Dumitru” din Chişinău, copiii au posibilitatea de a obţine diferite deprinderi, de a însuşi o profesie în cele 3 ateliere: sculptură în lemn; desen şi pictură; croitorie şi broderie. Unii copii obţin plăcerea de a frecventa aceste cursuri de la prieteni, colegi de clasă sau de la fraţii şi surorile mai mari.

Cristina Plaţînda a îndrăgit pictura de la sora sa. Deşi are doar 12 ani, ştie ferm ce profesie îşi va alege: “Vreau să ajung designer, modelier… Îmi place să desenez şi să inventez”. Până acum , cea mai importantă reuşită a Cristinei este victoria la un Concurs de pictură din Slovenia, unde a prezentat tradiţiile şi portul popular moldovenesc.

În prezent, Cristina trăieşte doar cu bunica. Sora sa e la studii în România, iar mama lucrează peste hotare, pentru a-şi ajuta copiii să aibă o viaţă mai bună. Despre tatăl său Cristina nu-şi aminteşte prea multe: “A divorţat de mama de mult. A plecat şi nu-mi amintesc prea multe despre el. Nu ne ajută, nici legătura cu el n-o mai ţinem. Chiar şi chipul i l-am uitat”.

Ştiu c-o să reuşesc

În grupul de copii de la Centru întâlnim şi două persoane mai mature, care ajută profesorul să îndrume copiii. Una dintre acestea este Nadejda Duca, studentă în anul II la Academia de Arte din Chişinău. În trecut, Nadejda a frecventat acest Centru şi recunoaşte că nu se poate despărţi de el: “Ţin la tot ceea ce mă înconjoară aici, la prieteni, profesori, la ambianţă plăcută. Profesoara ne lasă uneori chiar să instruim copiii cu ceea ce cunoaştem de la Academie. Aici mă realizez şi ca elevă, şi ca profesor”.

Nadejda provine dintr-o familie cu patru copii, unde s-a pus mereu accentul pe studii. Cu toate acestea, familia nu-şi permitea achitarea cursurilor de pictură. Atunci când a aflat de existenţa Centrului, Nadejda n-a ezitat să profite de această ocazie: “Când vedeam colegii fericiţi că, paralel cu liceul, mai au şi alte activităţi, vroiam şi eu. Însă, din diferite motive legate de starea financiară a familiei mele, eram nevoită să nu-i zic nimic mamei ca să n-o întristez”.

Nadejda îşi aminteşte cât de greu le-a fost să se descurce. Mama ei, din cauza unei deficienţe fizice, nu poate să lucreze. Tatăl, deşi are şi el probleme de sănătate, încearcă să se descurce. Nadejda spune că, pentru a-şi întreţine familia, el a fost nevoit să plece la muncă peste hotare, “cu pastilele în buzunar”. Cu toate că a reuşit să cunoască greutăţile vieţii, Nadejda rămâne optimistă şi sigură de faptul că ziua de mâine îi va aduce ceva nou. Toate visele ei sunt legate de pictură şi Nadejda speră că va reuşi să le realizeze cu mai mult sau mai puţin efort: “Chiar dacă nu-mi reuşeşte din prima, în final, ştiu c-o să reuşesc”.

O să-mi găsesc un serviciu, să-l ajut pe tata

Prin artă se alină şi copiii din familiile defavorizate cu deficienţe psihice din Şcoala internat nr. 5. Aici ei studiază toate disciplinele, ca într-o şcoală obişnuită, cu excepţia limbilor moderne. În mod special, ei aşteaptă lecţiile de educaţie tehnologică, unde fac gravură, pictură pe sticlă sau pe pânză. Acest lucru îi ajută să se dezvolte fizic, dar şi intelectual, datorită imaginaţiei de care dau dovadă.

Maxim are 15 ani şi învaţă la această şcoală din clasa a II-a. Spre deosebire de alţi colegi, care rămân în internat peste noapte, având posibilitate să-şi vadă părinţii doar sâmbăta şi duminica, Maxim, în fiecare seară, pleacă acasă, unde îl aşteaptă tata. Mama şi sora lui sunt plecate la muncă peste hotare. Maxim aşteaptă cu nerăbdare revenirea lor, pentru că-i este dor de ele, şi nu pentru că ar aştepta vreun cadou, spunând că “de-acum sunt mare pentru cadouri”.

Îi place la internat, unde învaţă multe lucruri noi, iar tatăl său planifică un viitor mare pentru fiul său: “Tata spune că va trebui să mai învăţ, să mă duc la şcoala de master. Pe urmă o să-mi găsesc un serviciu, să-l pot ajuta pe tata, că şi el mă ajută”. Când va avea un serviciu, Maxim ar vrea să-şi întemeieze o familie, să-şi construiască o casă “albă, pentru că-mi place mult această culoare, iar în interior albastru, că te linişteşte”.

Voi pleca la armată

Şi Ion Boca este elev la acest internat. El este absolvent şi trebuie să se gândească la ziua de mâine. Ion ştie că, la 18 ani, “voi pleca la armată, iar, la întoarcere, voi lucra şofer, ca şi tata”. Mai mult, el ştie ce fel de locuinţă şi-ar dori: “Un apartament cu trei camere, ca să am loc pentru televizor, frigider (o să-l cumpăr eu singur, să-l am al meu), maşină de spălat o să-mi cumpăr şi altele”.

Statul asigură internatul cu cele necesare, dar, uneori, se alătură prin contribuţii financiare şi alte organizaţii. Lidia Pruteanu, profesoară de educaţie tehnologică, spune că cele mai reuşite lucrări ale elevilor sunt prezentate la diverse expoziţii, find vândute, iar “din banii obţinuţi, cumpărăm materiale, ca ei să aibă cu ce lucra”.

Aceşti copii, deşi au un prezent financiar incert şi n-au pe nimeni alături care să-i susţină, muncesc din greu pentru propria lor existenţă, pentru dreptul la fericire şi pentru şansa de a avea un loc de muncă şi de trai. Tot ce-şi doresc e ca să fie acceptaţi şi respectaţi în societatea în care diferenţa de alţii e doar în faptul că ei muncesc mult mai mult decât toţi ceilalţi.

Viorica Dumbrăveanu, şefa Direcţiei Protecţie a Familiei şi Drepturilor Copilului din cadrul Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, spune că “persoanele care au nevoie de ajutor social urmează să se adreseze la asistentul social din comunitatea în care locuiesc. Asistentul le va explica ce acte urmează a fi prezentate, ajutorul fiind dependent de venitul mediu al familiei respective”.

Olga Bulat

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

3 comentarii

  1. vera

    Vai de capul copiilor de la internate!

    Parinti, care se adreseaza la d-na ministru a Ministerului Muncii,Protectiei Sociale si Familiei – V.BULIGA,aflindu-se la audienta, raman socati de exprimarea d-ei:”Lasa-i sa mai astepte, ca ei n-au unde se grabi!”
    Cui sa se plinga omul de rind si …oare mai are rost si putere de demonstrat adevarul?

  2. Tatiana

    D-na Vera nu ati invatat nimic din acest articol, asta sintem un neam de plingaciosi, invatati de la copiii de la internat, desi au mai putine posibilitati fac mai mult decit facem noi cei care ne credem mari si tari. Am invatat sa ne plingem pentru orice greutate, in loc sa punem umar la umar si sa ne ajutam reciproc, sa muncim, ne tot plingem…

  3. cristina

    Aveti dreptate d-na Tatiana ,acesti copiii sunt un exemplu pentru noi.Sunt curtajosi si dornici de a realiza ceva maret in viata,succese lor si Dumnezeu sa-i ajute sa realizeze lucruri marete.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *