Copiii cu dizabilităţi – departe de societate

  • În R. Moldova sunt  înregistraţi 15,3 mii de copii cu dizabilităţi.
  • În jur de 90 la sută dintre copiii cu dizabilităţi sunt privaţi de dreptul de a frecventa şcoala.

254-copiiOdată diagnosticat “cu nevoi speciale”, un copil din R. Moldova are şanse minime să se integreze în societate. Sistemul educaţional are o singură referire pentru această categorie de copii – şcolile speciale, instituţii care îi ţin departe de familiile lor, dar şi de restul lumii. Părinţii care aleg să-şi dea copiii la şcolile din comunitate au de înfruntat o sumedenie de bariere: accesul propriu-zis în instituţie, refuzul directorilor de a-i şcolariza, lipsa unor programe speciale de instruire şi multe altele. Potrivit ONG-urilor active în domeniul drepturilor copiilor, în jur de 90 la sută dintre copiii cu dizabilităţi sunt privaţi de dreptul de a frecventa şcoala.

Cel mai bun elev din clasă nu a fost niciodată la şcoală

Sergiu are zece ani şi este elev în clasa a II-a. S-a născut cu o maladie congenitală şi nu se poate mişca decât cu ajutorul scaunului rulant. Deşi este unul dintre cei mai buni elevi din clasa în care învaţă, băiatul nu ştie cum arată şcoala, pentru că nu a mers nicio zi acolo. În general, de când se ţine minte, nu a prea ieşit din casă. Învăţătorul îl vizitează de trei ori pe săptămână. În zilele în care are ore, Sergiu e cel mai fericit copil din lume. Îi place să înveţe şi se ambiţionează să aibă de fiecare dată cele mai bune rezultate.

Singurele contacte cu lumea înconjurătoare se reduc la rude şi apropiaţi. Sergiu spune că visează să meargă la o şcoală adevărată, să discute cu copiii, să-şi facă prieteni. Dar, deoarece locuieşte la etajul VIII al unui bloc în care nu este ascensor, visul băiatului pare a fi unul de domeniul fantasticului. În situaţia lui Sergiu se află astăzi sute de copii care se văd nevoiţi să se mulţumească cu puţinul pe care societatea li-l oferă.

Instruirea la domiciliu – o soluţie parţială

“După independenţă nu s-a făcut niciun studiu la nivel republican prin care să se stabilească câţi copii cu dizabilităţi au absolvit cel puţin clasele gimnaziale”, susţine Igor Mereacre, director al Asociaţiei “Motivaţie”. Potrivit lui, mulţi copii cu nevoi speciale ajung la maturitate analfabeţi. În imposibilitatea de a obţine studii şi, implicit, o meserie, majoritatea acestora depind tot restul vieţii de ajutoarele sociale. Un studiu efectuat de asociaţia “Motivaţie” în trei raioane ale republicii relevă că mai mult de jumătate dintre cei chestionaţi nu au avut sau nu au acces la educaţie, această constatare fiind valabilă atât pentru instruirea în instituţii de cultură generală, cât şi pentru învăţământul special. Şi asta în condiţiile în care în R.Moldova învăţământul preşcolar şi cel gimnazial este obligatoriu. Doar 2 la sută dintre copiii cu dizabilităţi spun că au prieteni cu care comunică. Ceilalţi se referă doar la membrii familiei şi rude.

Numărul copiilor cu dizabilităţi care merg la şcolile din comunitate se cifrează la câteva sute în toată Moldova. Instruirea la domiciliu, propusă de autorităţi pentru copiii cu asemenea probleme, este o soluţie parţială, susţin specialiştii. Stând acasă, ei nu au parte de comunicare, ceea ce este chiar mai important decât instruirea. “Şcoala nu presupune doar acumularea de cunoştinţe academice, ea ne învaţă să trăim împreună, să colaborăm, să ne descurcăm în viaţă. Şcoala e un model în miniatură al societăţii, în care copilul învaţă a interacţiona cu ceilalţi”, spune Viorica Cojocaru, director la Centrul de zi “Speranţa”.

Clasele incluzive – o raritate

În toată lumea, copiii cu nevoi speciale învaţă alături de ceilalţi copii, în aşa-numite clase incluzive. Potrivit unei definiţii UNESCO, educaţia incluzivă este un mod de educaţie adaptat şi individualizat în funcţie de nevoile tuturor copiilor în cadrul claselor în care se regăsesc copii cu nevoi, capacităţi şi nivele de competenţă foarte diferite. În R. Moldova clasele incluzive sunt o raritate. Puţinele clase existente au fost deschise la insistenţa şi cu efortul părinţilor, care au dorit să le ofere copiilor lor o şansă de a se integra în societate. Ministerul Educaţiei recunoaşte că procesul de organizare a învăţământului incluziv e abia la început de cale. Agnesa Eftodi, şefa Direcţiei educaţie preşcolară şi învăţământ general la Ministerul Educaţiei, este de părerea că sistemul educaţional din ţara noastră încă nu este pregătit sub aspect de infrastructură, dar şi sub aspect atitudinal pentru realizarea educaţiei incluzive. “Deşi 70 la sută din cadrele didactice indică faptul că în şcoala în care predau sunt copii cu dizabilităţi, doar jumătate din cadrele didactice consideră că aceşti copii ar trebui să înveţe în şcolile din comunitate. Totodată, fiecare al treilea elev din clasele superioare nu este de acord cu afirmaţia că în şcoala lor pot învăţa şi copiii cu dizabilităţi”, se arată în Studiul sociologic “Educaţia de bază în Republica Moldova” realizat anul trecut.

Lipsiţi de viitor

“Un loc în societate şi un viitor” – este tot ce-şi doreşte Rodica Ţurcan, o mamă care de mai bine de şapte ani luptă ca să dovedească celor din jur că băiatul ei este la fel ca toţi copiii. Cătălin, feciorul ei, suferă de o maladie congenitală care ce se manifestă prin dereglări în mişcare şi în dezvoltarea mintală. În septembrie curent, Cătălin a mers pentru prima dată la şcoală. Acum învaţă împreună cu copiii sănătoşi. Însă acest triumf a fost obţinut cu greu şi a presupus în primul rând sacrificii financiare, băiatul fiind înscris la o instituţie privată, singura care a acceptat să-l şcolarizeze. Părinţii lui Cătălin ar vrea ca fiul lor să studieze în baza programelor adaptate şi să aibă profesori pregătiţi, care să-i ofere şi sprijin, să se afle într-un mediu prietenos la şcoală şi chiar să fie îmbunătăţite căile de acces în instituţie pentru copiii cu nevoi speciale.

Dar, dacă copiii sunt prietenoşi cu Cătălin, unii dintre părinţi nu-şi ascund nemulţumirea. “Copiii bolnavi nu au ce căuta alături de cei sănătoşi, locul lor e în şcolile speciale”, consideră Elena, mama unei colege de clasă a lui Cătălin. Cazul lui Cătălin nu e unul singular. Majoritatea famiilor cu situaţii similare au de trecut, în primul rând, peste respingerea celor din jur.

Convenţia ONU – nu e un argument pentru unii directori de şcoală

Unul dintre motivele pentru care mulţi copii cu dizabilităţi nu frecventează şcoala este reticenţa directorilor. Deşi Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului prevede asistenţă specială şi educaţie pentru copiii cu nevoi speciale, acest document internaţional nu reprezintă un argument convingător pentru unii manageri şcolari, care găsesc o sumedenie de motive ca să nu înscrie un copil cu dizabilităţi la şcoala din comunitate. Directorii fie că îi sfătuiesc să-şi dea copiii la internat, fie le propun instruire la domiciliu.”

Arătaţi-mi legea” – aşa spun cei mai mulţi directori atunci când încercăm să şcolarizăm un copil cu nevoi speciale şi ne promit să organizeze instruirea la domiciliu. Însă profesorul vine la copil cel mult până în clasa IV, după care familia este îndemnată să renunţe la carte”, afirmă Tatiana Seredenco, director executiv la asociaţia obştească “Azi” din Cahul.

Majoritatea părinţilor au dificultăţi să-şi înscrie copiii la şcoala din localitatea de baştină. Este şi cazul unei fetiţe din raionul Leova, care acum e mândria şcolii. Directorul nici nu a vrut să audă despre înscrierea fetei în clasa I, argumentând că niciun învăţător nu va dori să-şi asume o asemenea povară. Mama fetei, însă, nu a cedat şi a bătut la uşile mai multor instanţe din raion până a reuşit să obţină respectarea dreptului copilului ei la studii. Alina e acum în clasa III, are o mulţime de prieteni şi e greu de crezut că până a merge la şcoală nu a ieşit, practic, din ogradă şi nu a comunicat cu copiii.

Banii statului – daţi pe vânt

Analizele financiare efectuate în cadrul proiectelor de reformare a sistemului rezidenţial relevă că în fiecare an pentru întreţinerea unui copil cu nevoi speciale în instituţiile speciale se cheltuiesc cel puţin 20-30 de mii de lei, cea mai mare parte revenind cheltuielilor salariale, întreţinerii clădirilor etc. Cheltuielile generale calculate pentru întreţinerea unui elev în instituţiile rezidenţiale sunt de 2—3 ori mai mari decât cele pentru copiii aflaţi în casele de tip familial şi de 5—6 ori mai mari decât cele pentru elevii din instituţiile de învăţământ general. Elizaveta Iurcu, specialist principal în problemele copiilor şi familiilor în dificultate din raionul Orhei, susţine că statul nu are o politică eficientă de gestionare a mijloacelor financiare destinate copiilor. “Sumele enorme care se cheltuie pentru întreţinerea copiilor în instituţiile speciale ar trebui readresate părinţilor. Să se calculeze toate necesităţile unei familii cu un copil cu dizabilităţi şi să i se ofere sprijinul de care are nevoie pentru a-şi creşte copilul. Avem cazuri în care copilul revine în familie la 18 ani din şcoala specială, dar e străin şi pentru familie, şi pentru comunitate”, spune Elizaveta Iurcu.

Legea nu interzice, dar nici nu favorizează

Reprezentanţii mai multor ONG-uri active în domeniul drepturilor omului susţin că legislaţia actuală este discriminatorie în raport cu copiii cu dizabilităţi. Legile existente nu interzic, dar nici nu favorizează includerea copiilor cu nevoi speciale în şcolile generale. De exemplu, Legea privind protecţia socială a invalizilor spune că “Invalizii fac studii generale, medii de specialitate şi superioare în instituţii de învăţămînt de tip general, iar în caz de necesitate, în instituţii de învăţământ speciale”. În acelaşi timp, Legea învăţământului şi Legea privind drepturile copilului fac referinţă la educaţia copiilor cu dizabilităţi doar în contextul învăţământului special. Aceste prevederi ale legislaţiei naţionale vin în contradicţie cu prevederile Convenţiei ONU privind drepturile copilului, susţine Ion Ciubotărică, jurist la Centrul de Asistenţă juridică pentru persoanele cu dizabilităţi. Pentru că legislaţia în domeniu este extrem de permisivă, unii directori refuză şcolarizarea copiilor cu dizabilităţi. Legislaţia în domeniul educaţiei trebuie să dea prioritate instituţiilor de învăţământ general în procesul de educare şi instruire a copiilor cu dizabilităţi, iar la instituţiile speciale să se recurgă doar în cazurile cele mai grave, susţin juriştii de la Centrul de Asistenţă juridică pentru persoanele cu dizabilităţi.

Natalia PORUBIN,
Centrul de Investigaţii Jurnalistice
www.investigatii.md
Investigaţia a fost realizată cu suportul UNICEF


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *