Copii către părinţi: 100 de ani de comunicare, 100 de ani de film?
Această carte poştală a fost adresată lui Fiodor Colun din s. Purcari, comuna Carahasani, Judetul Akkerman, de către fiicele sale. Scrisoarea e datată cu 17 februarie 1911, când a fost trimisă din Chişinău, fiind primită, conform ştampilei poştale din Purcari, la 19 februarie 1911.
Fiicele Ecaterina şi Valentina îl felicită pe tatăl lor Fiodor cu ziua Îngerului, adică ziua numelui de botez. Teodor în limba greacă semnifică „harul lui Dumnezeu”, zi care este consemnată în calendarul bisericesc anume pe 17 februarie (calendar iulian).
Iată textul tradus al acestei cărţi poştale: „Îl felicităm cu ziua Îngerului pe scumpul nostrum tătic şi îi dorim toate cele mai bune şi fericire. Noi suntem sanatoşi şi învăţăm bine. Petru a venit pe la noi, dar nu ne-au dat voie, căci nu a fost zi de primire (e vorba de un gimnaziu de fete, unde întâlnirile şi vizitele erau stabilite cu stricteţe pentru ore anumite, în zile anumite, notă a.v.). Pe 13 februarie la noi a fost o seară de literatură şi au fost toţi cei 3 preasfinţi părinţi (e vorba de 3 preoţi de înalt rang duhovnicesc, notă a.v.). Seara a fost dedicată memoriei scriitorului Nadson (Semen Nadson, scriitor rus, 14.12.1862 – 19.01.1887, notă a.v.). Învăţătorul M. M. Bulaşev i-a prezentat biografia şi caracteristica. Pe lângă toate au fost şi desene vii. Am recitat poezii şi am cântat. Toate astea le-au plăcut foarte mult celor 3 ierarhi, dar mai ales desenele vii, pe care ni le-au arătat de câteva ori”.
Conform datelor din arhive, cinematograful există din decembrie 1895, atunci când a fost demonstrat în public primul film cu titlul „Venirea trenului”, realizat de fraţii Lumiere. Primele filme erau, în fond, reproducerea unor imagini de actualitate filmate în public.
Dar abia din 1915 se consideră că cinematografia a fost lansată pe scară largă, atunci când au apărut săli de cinema în majoritatea ţărilor dezvoltate în acea perioadă. Din această carte poştală atestăm, de fapt, că în Basarabia a avut loc o prezentare cinematografică privată deja în 1911. S-ar putea să fie una dintre primele prezentări de film la Chişinău.
În această scrisoare m-au uimit două lucruri. Pe de o parte, această primă atestare a cinematografului la Chişinău, iar pe de alta – modul în care comunicau copiii cu părinţii în acea perioadă.
Am rămas plăcut surprins de valorile discutate într-un mesaj atât de scurt. Trimiterea unei asemenea cărţi poştale era foarte costisitoare. Numai timbrul costa 3 kopeici, iar cartea poştală încă vreo 3-5 kopeici. În acea perioadă copeicile de 10 conţineau 0,8 grame de argint curat. Deci o elevă îşi putea permite să trimită o atare carte poştală de 2-3 ori pe an, cel mult.
Să ţinem cont că pe atunci nu erau telefoane fixe sau mobile, deci comunicarea copiilor plecaţi la studii se putea face doar prin intermediul scrisorilor. Iată că într-o carte poştală, având spaţiu doar pentru 3-4 fraze, copilele i-au povestit tatălui despre serata de literatură.
De câte ori recitesc această ilustrată, mă încearcă emoţiile. E de parcă ţin în mâini nu doar o piesă de valoare istorică, ci bogăţia unor relaţii frumoase şi inteligenţa comunicării copiilor cu părinţii. Recitesc această carte poştală şi îmi vin în gând valorile familiei actuale. Acum, la 100 de ani, şi copiii actuali au în uz cele mai noi tehnologii IT: 3D, 3G etc. Cum comunicăm noi azi cu părinţii şi copiii? Ce teme discutăm? Ce ne spunem unii altora? Dacă copiii ar putea să le scrie părinţilor doar de câteva ori pe an, despre ce ar fi aceste mesaje?
Poate, dând viaţă unei cărţi poştale, putem regenera nişte valori demult uitate?
Albert Vartic, pentru ZdG
Dacă ar fi să comunici cu părinţii prin scrisori, o dată în an, ce le-ai spune?
Victoria Eţcu, 14 ani
Cred că le-aş scrie despre faptul că, în fiecare zi, întâlnindu-mă cu noi greutăţi, îmi aduc aminte de persoanele dragi, dar faptul că nu-mi sunt aproape, mă face să uit de cei ce m-ar putea ajuta să-mi rezolv singură problemele. «Dragii mei părinţi. Scriu aceste rânduri cu multă dragoste. Îmi este foarte dor de voi! Nu vreau bunici şi nici computator. Nu-mi trebuie nici lux şi nici televizor. Puţin îmi pasă că trăiesc sau mor. Eu vreau să fiu copilul vostru nu al lor, dar fiindcă vă iubesc pe amândoi, vă spun: eu am nevoie doar de voi!» Aşa ar arăta un fragment din răvaşul pe care l-aş trimite părinţilor mei.
Eugen Chirilov, 18 ani
Dacă ar fi să comunic cu părinţii mei prin scrisori, cred că mai întâi aş descrie locul, oraşul în care mă aflu, în cazul în care părinţii mei nu au vizitat niciodată oraşul dat. Le-aş povesti despre viaţa oamenilor de acolo, despre relaţiile mele cu colegii şi cu profesorii, despre lecţii, dacă sunt fete frumoase, poate am întâlnit iubirea vieţii mele, despre obiceiurile poporului din ţara în care mă aflu, ce deosebiri şi asemănări sunt cu obiceiurile noastre. I-aş întreba pe ei cum viaţa, sănătatea, ce mai este nou acasă. Le-aş propune să vină în vizită dacă ar avea posibilitatea, ceea ce nu cred că era posibil în anii când se scriau scrisori…
Irina Batcu, 18 ani
Mai întâi de toate le-aş spune că îmi este nespus de dor de ei şi că le simt mult lipsa. Le-aş povesti despre atmosfera şi oamenii din anturajul meu, despre profesori şi colegi. Le-aş vorbi despre felul în care îmi petrec timpul liber şi, desigur, despre prietenii mei. Cred că ar fi mai complicat să le scriu, deoarece, generaţia mea de astăzi, s-a obişnuit cu mesaje electronice, cu telefoane mobile, cu altfel de comunicare şi, acum, îmi imaginez cu greu cum ar arăta o scrisoare, una singură în an, pe care aş avea posibilitate să le-o trimit părinţilor mei. Desigur, i-aş intreba despre sănatate şi, neapărat, despre situaţia de acasă…
Victor Prodaus, 19 ani
În primul rând i-aş scrie mamei, că sunt bine, să nu-şi facă griji, chiar dacă situaţia reală ar fi, poate, alta. I-aş scrie despre planurile mele de viitor. Desigur, i-aş mulţumi încă o dată că m-a crescut şi i-aş destăinui că îmi este tare dor de casă. În acea scrisoare m-ar interesa şi viaţa celor care au rămas acasă. Aş întreba de mama ce mai fac, cum o duc, ce noutăţi mai au rudele şi prietenii. La sfârşit, aş adresa o urare de sănătate, exprimându-mi dorinţa de a ne revedea cu bine. De fapt, nu mi-aş dori o astfel de situaţie. Aş vrea să comunic cât mai des cu mama, mai ales că astăzi sunt atâtea posibilităţi de comunicare.
Valentina Popescu, 19 ani
Primul lucru pe care l-aş spune părinţilor este că sunt bine şi că mi-e foarte dor de ei. Deşi nu îmi imaginez o atare situaţie, cred că atunci când le-aş scrie mi-ar da lacrimile. E foarte dureros să stai departe de cei dragi o lună, dar un an, mi se pare imposibil, poate din cauza vârstei. Indiferent de ce ne-ar rezerva viitorul şi care ar fi situaţia reală, eu le-aş spune părinţilor că ne vom revedea curând, să nu se îngrijoreze pentru mine, dar să aibă grijă de ei. Le-aş dori multă sănătate şi răbdare.
